În 2012 derapajul a început de la aiuritoarea plecare a guvernului Boc înainte cu doar nouă luni de finalul mandatului, în plină iarnă de grad zero, cu drumuri blocate şi trenuri prinse în zăpadă zile la rând.

Trebuie să vină altcineva, se spunea, cineva care să salveze partidul, ţara. Un Mesia. Mihai Răzvan Ungureanu s-a poticnit însă în doar trei luni într-o privatizare eşuată, Cupru Min, de care nimeni nu vorbise până atunci şi de care nimeni nu a mai vorbit de atunci încoace.

De la 1 iunie au venit alţii, care au fost atât de pregătiţi de pe margine încât au schimbat de trei ori ministrul învăţământului, iar acum au alunecat într-un război instituţional total, încolţiţi fiind de acuzaţiile privind titlurile academice ale liderului. Când miza ar trebui să fie fondurile europene şi banii care sunt cheltuiţi fără niciun rezultat în infrastructură -adică resursele fără de care mâine chiar că nu mai pleacă trenurile din gări - ei se bat în Parlament în sesiuni extraordinare. Fonduri europene şi autostrăzi?

Chiar ieri a fost anunţată oprirea rambursărilor pe patru axe la fonduri europene. Adică în loc să intre în economie de la Bruxelles măcar şi 100-200 de milioane de euro lunar, cât intrau până acum (faţă de ţinta de 300 milioane de euro lunar asumată la începutul anului pentru a nu pierde bani începând din decembrie 2012), de acum nu vor mai intra (aproape) deloc.

Şi chiar ieri la Compania de Drumuri şi Autostrăzi, care are un buget anual de 1,7 miliarde de euro, a fost schimbat directorul, la numai două săptămâni de la numire. Mai contează cine este, de unde vine şi eventual dacă are doctoratul? Ce vânzoleală, ce nebunie. Chiar nu pricepeţi că totul, dar totul se decontează în îndatorare şi în fuga românilor din România? Acutizarea războiului instituţional nu este decât o expresie ultimă a atacului politic asupra capacităţii administrative. Realitatea este că, an după an, administraţia românească decade şi trage după ea ţara cu totul.

"Cum să apreciezi activitatea unui administrator de ţară altfel decât cu ce datorii lasă atunci când pleacă?", spune un tânăr antreprenor, proprietar al unei firme de curierat. "Sau, dacă vreţi, pentru un guvern, populaţia reprezintă clienţii. Când scade numărul de clienţi, adică atunci când populaţia scade, înseamnă că administratorul companiei sau al ţării este un prost manager, nu?" Simplu.

Românii sunt cu 2,4 milioane mai puţini faţă de 2002, iar datoria publică a crescut între timp de la 10 miliarde de euro la 50 de miliarde de euro.

Din acest punct de vedere, cel mai bun test pentru cea mai proastă administraţie pe care a avut-o România vreodată este dezastrul de la organizarea recensământului. Dacă nici să îşi mai numere oamenii cărora trebuie să le acorde servicii nu mai este în stare administraţia românească, atunci ce pretenţii să mai ai de politici publice?

"Felul în care a fost organizat şi s-a desfăşurat recensământul este expresia fidelă a stării societăţii româneşti în anul 2011: o societate profund marcată de criza economică, socială şi politică, divizată, disoluţia autorităţii instituţiilor, indiferenţa populaţiei, frecvente cazuri de spirit civic îndoielnic, atitudine iresponsabilă din partea unor oameni politici faţă de recensământ, o presă în bună măsură superficială în tratarea problemelor recensământului, cu vizibilă şi violentă atitudine antirecensământ. La modelul general, eşecul unui recensământ nu este numai acela al guvernării, ci este unul al întregii societăţi, pentru că recensământul populaţiei este singura operaţiune statistică în care este implicată toată populaţia", avertizează profesorul Vasile Gheţău de la Facultatea de Sociologie în lucrarea "Drama noastră demografică. Populaţia României la recensământul din octombrie 2011", care va fi astăzi subiectul unei dezbateri la Academia Română.

România nu mai ştie să se numere, nu mai ştie să-şi protejeze industriile vitale şi le aruncă în insolvenţă cum a făcut cu Hidroelectrica, nu mai este în stare să găsească 100 de oameni competenţi într-un partid de 200.000 de membri care să preia la orice oră o funcţie de ministru şi să nu poată fi contestaţi.

Din acest tablou nu mai lipseau decât publicaţiile străine care au ajuns pur şi simplu să facă agenda internă a ţării. Ce mai urmează? Mai este mult până la administrarea străină? În acest ritm nu.