Mi-a luat apoi o jumătate din viaţa de până acum ca să înţeleg că şi calitatea unei relaţii dintre două persoane nu poate fi mai mare decât contribuţia cea mai scăzută a uneia dintre părţi. Singura excepţie este asumarea părţii din urmă că o relaţie mai bună nu depinde de toleranţa părţii care contribuie superior, ci de asumarea faptului că îmbunătăţirea calităţii relaţiei depinde doar de partea care contribuie mai puţin. Nu vorbesc despre contribuţii materiale, ci despre calităţile psihice, morale, etice, energetice, intelectuale sau aspiraţionale ale oamenilor.

Probabil că în organizaţii, dacă ar fi înţeles şi gestionat acest fenomen, nu ar mai apărea conflictele sau ar putea fi soluţionate incredibil de uşor. Rezolvarea conflictelor nu este despre tehnici raţionale sau despre pilule magice, ci tocmai despre cele mai "nimerite" abordări emoţionale. Un prim pas este identificarea contribuţiei părţilor din punct de vedere calitativ la conflict. Adică lipsa de toleranţă a unui geniu este un mare minus pe când toleranţa unui om de inteligenţă medie este un mare plus, dorinţa de a rezolva lucrurile este un mare plus pe când dorinţa de a avea dreptate este un mare minus, lipsa de chef şi de interes este un mare minus pe când curiozitatea este un mare plus... Conţinutul conflictului nici nu mai are vreo importanţă, vitală este poziţionarea aspiraţiilor pe care părţile le au. La fel stă treaba şi în relaţiile de prietenie: conţinutul ciondănelilor este ultimul subiect care trebuie mediat, ci calitatea participărilor individuale din punct de vedere al caracterului şi al valorilor. Deşi la nivel de valori sau aspiraţii oamenii au şanse mai mari să se potrivească, o pondere semnificativă o aduc caracterul şi intenţia. Putem să ne dorim cu toţii fericire, unii cu preţul propriului efort, alţii prin eforturi făcute de alţii - astfel putem face foarte simplu diferenţa dintre un caracter corect şi unul... uşor adaptabil.

Din acelaşi motiv şefii se plâng de subordonaţi, iar subordonaţii de oricine depinde de vreo părticică din munca lor. Astfel că relaţiile dintre oamenii care muncesc împreună în organizaţii nu au cum să fie mai bune decât cei care sunt mai puţin interesaţi, iar prieteniile dintre oameni nu pot fi mai bune calitativ decât cel mai puţin interesat sau motivat de evoluţia sau calitatea acelei relaţii. Aparent cel motivat ar trebui să îl tragă după el pe cel mai puţin motivat, însă, aproape fără excepţie, se întâmplă cam invers: cel mai puţin interesat "contribuie" activ şi cu determinare mai mare la scăderea calităţii relaţiei din care face parte, personală sau organizaţională.

Ce face ca unele relaţii de muncă sau de prietenie să fie fabuloase? Cel mai adesea calităţile şi motivaţiile puse în slujba acelei relaţii, nu defectele sau nemulţumirile care apar în acea relaţie. Cu alte cuvinte, nemulţumirile din mediul organizaţional pot avea un tratament extrem de simplu şi acesta este cu siguranţă secretul celor mai buni lideri: să scoată de la oameni tot ce au mai bun şi în toată cantitatea în care acest bun există în oameni. Este un exerciţiu de mare fineţe şi de meticulozitate care livrează performanţă. Performanţa este despre ce ai pe când potenţialul este despre ce poţi construi sau poţi deveni şi aici este singurul loc în care liderii îşi merită salariul, iar oamenii împliniţi prin relaţiile cu cei din jur îşi merită fericirea.

Ce rămâne de făcut este ca fiecare om implicat într-o relaţie, organizaţională, personală sau de orice natură ar fi ea, să îşi evalueze corect poziţionarea, să o testeze împreună cu părţile implicate şi să pretindă de la ceilalţi lucruri doar până la nivelul la care ei pot gestiona graniţele relaţiei în care se află. Dacă graniţele noastre sunt uneori în spaţii mai largi decât ale celor cu care interacţionăm, singura şansă este să căutăm beneficiile şi lărgimea spaţiului mai îngust, nu să lungim singuri şi la nesfârşit graniţe pe care nu vrea nimeni să le lărgească.

IULIANA STAN (OD & leadership consultant şi director general al Human Synergistics România)