Din păcate, acest fenomen este destul de prezent prin organizaţii. Dacă atunci când l-am observat iniţial am avut senzaţia că este o manifestare a unor convingeri competitive, cum ar fi dorinţa de a câştiga cu orice preţ, corelate cu teama de a nu reuşi, m-am înşelat. Am decodificat plecarea ca o retragere din faţa posibilităţii de a nu fi pe primul loc. În mod interesant, nu am văzut oameni tineri manifestându-se aşa, ci adulţi copţi, pe ultima sută de metri în carieră sau foarte buni specialişti. Imediat ce am analizat aceste demografice organizaţionale am realizat că, de fapt, fenomenul este mult mai bine mascat şi mai profund. Este o atitudine premeditată şi antrenată riguros pe care cel care o cunoaşte o foloseşte cu cel puţin trei scopuri precise.

Primul este că vrea să creeze un moment de dezbinare pentru că în astfel de momente oamenii se pierd şi sunt bulversaţi. Ce reacţie poţi să ai, repede, atunci când vezi că cel cu care eşti împreună la masă să rezolvaţi o problemă te abandonează subit, dar vehement? Nu ai timp pentru viteză de reacţie şi exact asta este ceea ce urmăreşte: să te lase cu gura căscată, fără vorbe şi să îţi mute gândurile de la problemă la el.

În paralel cu acest scop este şi cel de-al doilea: vrea să se poziţioneze ca autoritate supremă pentru că doar o autoritate poate spune "eu plec". Evident, doar un copil care are jucării poate să şi le adune şi să plece, deci şi noi vorbim despre resurse autentice. Felul cum creează însă acest moment este un construct îngrijit în care vrea să îşi ocupe un rol în care să creeze, pe deasupra, şi impresia unei aparente generozităţi. Ţi-a tot dat, acum nu mai meriţi, el pleacă! Acest mic moment când "pleacă" este partea scenariului în care devii conştient că "el are şi poate".

Tu nu ştii sigur însă dacă ai nevoie de el, de ce are el sau de ce poate el. De fapt, dacă ai avea timp să răspunzi repede la întrebarea: "Dar, în fond, cine este acest om? Cine sunt eu în prezenţa lui?", cu siguranţă perspectiva situaţiei s-ar schimba. El ştie, şi tocmai din acest motiv nu acordă timp. Timpul în astfel de situaţii este duşmanul lui, iar el ştie cum să contracte timpul. Singura cale prin care ceilalţi pot dilata timpul este lipsa lor de reacţie conştientă. Al treilea scop este acela de a genera un moment în care revenirea lui înapoi să "disciplineze" şi, cu o viteză de reacţie uluitoare, profită repede şi pune condiţii.

De ce face asta? Din păcate, pentru că poate şi pentru că s-a antrenat din copilărie doar la acest joc. Este singurul fel în care ştie să se facă văzut atunci când chiar nu se distinge într-un grup şi când, poate, chiar nu e nimic de văzut la el, ci este mai mult de văzut la alţii din jurul lui. Singurul moment în care nu va reacţiona este atunci când, în mod direct şi evident, are şi el vreun beneficiu, altminteri, nimic nu îl împiedică să dezbine orice poate fi dezbinat pentru ca, îmbinând la loc, să mai creeze un loc pe care să îl poată tutela. Orice dezbinare presupune re-îmbinare şi el vrea să re-îmbine după regulile lui.

Despre ce aste vorba, aşadar? Este vorba, la nivel profund, de o dorinţă de manifestare a superiorităţii, mai mult decât ar părea că este o nevoie de control sau de putere. Copilul care "poate" să îşi ia jucăriile şi să plece nu vrea să controleze nimic sau să fie numărul unu, el vrea să îşi arate superioritatea şi îşi imaginează că ceilalţi îi vor duce lipsa, că fără el nu se poate. Parţial este adevărat, în sensul că ceilalţi ar putea duce lipsa jucăriilor, dar nu vor duce şi lipsa caracterului lui.

Ce nu ştiu ceilalţi este că acolo unde cineva se manifestă astfel este pentru că el vede că există o lipsă de coeziune unde îşi poate face loc după bunul-plac. Dacă la reacţia "îmi iau jucăriile şi plec", copiii reacţionează infinit mai sănătos decât adulţii, pentru că majoritatea lor privesc miraţi la copilul care pleacă, lăsându-l să plece, în mediul organizaţional regulile de politeţe şi de bun-simţ elementar fac ca un om din grup cel puţin să îl cheme înapoi pe cel care e în drum spre uşă. Cea mai sănătoasă reacţie este însă să îl laşi să plece.

Dacă este parte din aceeaşi echipă, va veni singur înapoi, dacă nu, chiar nu este nevoie de el. Un om cu adevărat aliniat la un scop comun are toate abilităţile şi dispune de toată forţa interioară de care este nevoie astfel încât, în momente mai dificile pentru echipă, să ştie cum să ţină cont de absolut toate individualităţile, dar şi de scopul comun. "Divide et impera" este doar un principiu interesant pentru el, nu un scop în sine.

IULIANA STAN (OD & leadership consultant şi director general al Human Synergistics România)