Forţa lui „dacă“ este uriaşă pentru că aşa cum deschide posibilităţi, tot la fel le şi închide. Le deschide prin faptul că pune gândirea la treabă să găsească alternative, mai precis scenarii, dar le închide aproape brusc pentru că atunci când apare „dacă“ voi atribui exteriorului motivaţia şi explicaţia acţiunii pe care o gândesc. „Dacă vine, plec; dacă spune, zic; dacă ei nu, nici eu...“

„Dacă“ ne şi ajută pentru că dacă nu ar fi ea (conjuncţia) nu s-ar dezvălui posibilităţile, mintea nu ar fi pusă la treabă. Însă problema lumii în care trăim nu este că mintea ar fi leneşă, ci că după „dacă“ nu prea mai urmează nimic. Cumva, ne pregătim pentru ceva ce va avea loc maxim în imaginaţia noastră când apare „dacă“. Ce urmează totdeauna imediat după „dacă“, în loc să devină acţiune sau treabă de rezolvat, devine contemplare.

„Dacă“ ne cam ţine din treabă. Cantitatea de „dacă“ pe care îi rostim sau gândim este cam invers proporţională cu cantitatea acţiunilor pe care le facem. Fără „dacă“ viaţa ar deveni, desigur, foarte grea pentru că nu ar mai exista nimic în afara noastră care să ne ofere condiţionări şi explicaţii şi atunci responsabilitatea individuală s-ar activa.

Fără „dacă“ lumea ar fi mai harnică şi mai împlinită. Scenariile şi toxicitatea lor ar dispărea şi ar rămâne doar evidenţele în esenţa lor: „nu sunt (încă) bogat pentru că nu îmi vin ideile potrivite, nu performez pentru că nu mă preocup suficient să fac asta, nu mă simt bine cu lumea asta în jurul meu, oare unde îmi pot găsi un mediu în care să mă regăsesc şi în care să mă pot pune în valoare? Este criză, ce trebuie să fac ca să menţin performanţa la nivelul x şi de ce la acest nivel şi nu la altul?“

„Dacă“, în echipele performante, este folosit pentru a genera scenarii alternative şi pentru a rezolva probleme. Atunci când „dacă“ este mai mult decât o funcţie sau un instrument, adică  devine un prilej de introspecţie defensivă, performanţa cui îl invocă poate fi pusă sub semnul întrebării. „Dacă“ este şi extrem de amăgitor pentru că ne mută din realitatea obiectivă în fantasma subiectivă. Problema nu este „dacă aş avea...“, ci fie cum fac să am, fie cum mă descurc fără, fie cum înţeleg că niciodată nu voi avea, deci ce fac cu ce am sau cu ce stă în puterea mea să am.

Cum ar fi discuţiile fără „dacă“? Sau cele în care imediat ce apare „dacă“, oamenii ar rezolva repede şi asumat condiţionarea pe care o introduce? Dacă s-ar interzice „dacă ...“ ?

Limbajul este un instrument şi felul în care îl folosim poate oferi indicii despre cât suntem de buni şi de performanţi. La oamenii cu adevărat performanţi în domeniile lor de activitate, atunci când apare „dacă“ ei deja au viziunea contextului. Dacă este pentru ei un moment de sclipire, pentru că dacă a apărut „dacă“ ei ştiu ce au de rezolvat, nu de explicat.

Atunci când ideile de după „dacă“ nu se transformă în responsabilităţi rămânem în lumea fantastică a basmului din capul nostru.  Evident că este o alegere şi este evident că este mai romantic şi mai confortabil în lumea fantasmelor decât în lumea mânecilor suflecate şi a stresului, dar consecinţa alegerii este „luxul“ pe care fiecare dintre noi ni-l putem asuma.