Ideea sfârşitului de lume ne face să zâmbim pentru că este o naivitate drăguţă şi totodată o certitudine despre care ştim că nu se va petrece şi asta ne dă forţa să fim îngăduitori. Poate că este unul dintre puţinele lucruri despre care lumea este înţeleaptă în masă. Ştiind, avem putere, deci avem controlul, iar puterea ne dă forţa să zâmbim. Dacă nu ştim, fie începem să pretindem că ştim, temându-ne în mod indirect, fie suntem curajoşi şi ne temem direct.

Aşadar, zâmbetul curat şi relaxat vine din evidenţă şi din forţa interioară, pe când frica ne schimonoseşte zâmbetul. Vorbind despre sfârşitul lumii toţi oamenii sunt frumoşi şi plăcuţi, dar vorbind despre adevărurile personale absolute oamenii încep să nu se mai vadă şi atunci când îşi dau seama de asta încep să se agite şi să se preocupe în exces de a se face remarcaţi.

Aş distinge două tendinţe prin care oamenii aleg să îşi facă cunoscute opiniile. Aproape fiecare dintre noi am avut o revelaţie pe care ne-am dorit-o pentru cei din jurul nostru şi i-am forţat să le placă un film doar pentru că nouă ne-a plăcut, să citească o carte doar pentru că nouă ne-a produs revelaţii, să facă o activitate doar pentru că noi am găsit bucurie făcând-o, să mănânce după propriile noastre principii de nutriţie unice şi absolute. Aceasta ar fi categoria celor care vor binele cu forţa pentru alţii.

Există şi categoria celor care au descoperit propriul bine şi atunci, din principiu, acest bine devine binele absolut, universal şi general valabil: "Nu ştiu, deci nu există" sau "nu îmi place mie, deci nu place nimănui".

Dacă în primul caz atitudinea este oarecum de includere a celorlalţi, este drept, prin împărtăşire cu forţa, în cel de-al doilea caz vorbim despre autoizolarea de ceilalţi şi despre împărţirea lumii după criteriul "eu şi cei ca mine şi cei care sunt împotriva mea". Şi într-un caz, şi în celălalt sunt ignorate nevoia şi diversitatea celorlalţi, iar preţul acestei ignorări este de fapt iluzia puterii, nu puterea în sine. Este o putere autoatribuită care, de la distanţă, este caraghioasă şi nostimă, însă de aproape îi exasperează pe ceilalţi.

De la distanţă, adevărul personal absolut al oricui se vede cam la fel cum se vede sfârşitul lumii, însă de aproape, din "cercul strâmt", orice interlocutor care trebuie să digere cu forţa opinii de tip verdict, cum ar fi "schiez, deci toţi ar trebui să fiţi interesaţi de acest sport" (sau "cine nu schiază e prost"), nu va dori decât să se îndepărteze pentru că este incomodat de cea mai evident imatură formă de argumentare. Mai mult, adulţii inteligenţi şi maturi, pentru că la ei ne raportăm, nu vor fi vreodată convinşi prin acest tip banal de argumentare, dar culmea, mulţi dintre ei, inteligenţi şi maturi în aspiraţie, îşi fac un crez din propriile lor convingeri şi le scapă din vedere mecanismul prin care le propovăduiesc. Cu siguranţă orice experienţă ne îmbogăţeşte şi ne creşte, însă fiecare are dreptul să aleagă când şi dacă vrea să crească şi dacă experienţa sau preferinţa cuiva îi poate fi în vreun fel de folos. Binele cu forţa este un indiciu evident de unilateralitate a unei viziuni, o fixaţie, nicidecum o deschidere către cunoaştere şi către diversitate şi, cu cât oamenii se simt mai împinşi la un bine pe care nu şi-l doresc sau pe care nu şi-l atribuie, cu atât vor frâna mai repede.

Aspiraţia de a fi un reper de cunoaştere este probabil ce îşi doresc aceşti oameni, însă tocmai acesta este rolul reperelor, de a-i ghida pe ceilalţi, nemişcându-se şi fiind stabile în cunoaşterea pe care o pot împărtăşi. Reperele spre care mergem ne generează cam acelaşi fel de zâmbet ca şi discuţia despre sfârşitul lumii, pentru că avem certitudinea că vom deveni ceea ce ne dorim atunci când reperele ne întâmpină, pe când reperele care vin buluc spre noi sunt sfârşit de lume.

IULIANA STAN (OD & leadership consultant şi director general al Human Synergistics România)