Opinie Dragoş Pătroi: Cui îi e frică de nerezidenţi?

Postat la 15 martie 2013 126 afişări

Iată că, respectând"tradiţia" deja consacrată a anilor anteriori, şi noul an 2013 debutează cu modificări ale legislaţiei fiscale, aduse la nivelul principalelor categorii de impozite reglementate de Codul fiscal, în special prin OG nr. 8/2013 - ale cărei prevederi au intrat în vigoare de la 01 februarie 2013.

Opinie Dragoş Pătroi: Cui îi e frică de nerezidenţi?

Parcurgând actul normativ anterior invocat, mi-a atras atenţia, printre altele, noul regim fiscal aplicabil veniturilor obţinute de nerezidenţi, ca urmare a serviciilor prestate către entităţi cu rezidenţa fiscală în România. Pentru început, este de remarcat că - prin reformularea conţinutului art.115 lit. k) Cod fiscal - se introduce extinderea impozitării la toate serviciile efectuate de un nerezident în favoarea unui rezident, indiferent de locul prestării acestora, atât în ţară, cât şi - spre deosebire de reglementările existente până la data de 31 ianuarie 2013 - în străinătate.

În forma reglementată de ordonanţă, textul de lege ar fi fost greu sau chiar ilogic de aplicat în cazul unor servicii (cum ar fi cazarea în străinătate, transportul local sau serviciile de service auto efectuate în alte state etc.), tocmai de aceea apreciez clarificările aduse prin proiectul normelor metodologice de aplicare (publicat în prezent pe site, spre dezbatere publică) ca fiind de bun-simţ şi utile în raport de operaţionalizarea efectivă a textelor de lege în practica de zi cu zi.

Marea noutate adusă însă de OG nr. 8/2013 este corelarea regimului fiscal (aplicat de rezident veniturilor plătite către nerezident) de existenţa unui instrument juridic care să permită schimbul de informaţii, încheiat între România şi statul în care veniturile sunt plătite efectiv nerezidentului - aşa cum rezultă din cuprinsul art. 116 alin. (2) lit. c1 Cod fiscal. Practic, începând cu data de 1 februarie 2013, nu mai avem cotă unică de 16%, deoarece se introduce o nouă cotă de impozitare de 50%, pentru veniturile (cu anumite excepţii) plătite într-un stat cu care România nu are încheiat un instrument juridic, în baza căruia să se permită facilitarea schimbului de informaţii. Bine, între noi fie vorba, cota unică nu a fost de fapt niciodată atât de unică pe cât au lăsat autorităţile publice să se înţeleagă...

Din economia textului de lege, rezultă că impozitarea se realizează, în primul rând, în funcţie de existenţa instrumentului juridic cu statul în care se află banca la care se efectuează plata şi doar în subsidiar în funcţie de jurisdicţia de rezidenţă fiscală a prestatorului - fapt confirmat, de altfel, şi de forma actuală a proiectului normelor metodologice publicate în prezent pe site. Practic, în opinia mea, raţionamentul ar fi următorul:

- dacă plata serviciilor se realizează într-un cont bancar aflat într-o jurisdicţie cu care România nu are încheiat un instrument juridic care să permită schimbul de informaţii, atunci impozitul, reţinut de plătitorul de venit rezident în România, va fi de 50%, indiferent de rezidenţa fiscală a prestatorului nerezident;

- dacă plata serviciilor se realizează într-un cont bancar aflat într-o jurisdicţie cu care România are încheiat un instrument juridic care să permită schimbul de informaţii, atunci se analizează rezidenţa fiscală a prestatorului şi pot apărea două situaţii:

- dacă acesta este stabilit, din punct de vedere fiscal, într-o ţară cu care România nu are încheiată Convenţie de evitare a dublei impuneri sau, deşi este stabilit într-o ţară cu care România nu are încheiată Convenţie, dar nu prezintă un certificat de rezidenţă fiscală valabil la momentul plăţii venitului, atunci impozitul reţinut de rezidentul din România va fi de 16%;

- dacă prestatorul este stabilit într-o ţară cu care România are încheiată Convenţie de evitare a dublei impuneri şi, în mod corelativ, prezintă şi un certificat de rezidenţă fiscală valabil la momentul plăţii venitului, atunci regimul fiscal incident în cauză se determină prin raportare la prevederile Convenţiei încheiate în cauză, aplicându-se cota de impozitare menţionată în aceasta. În acest context, este de menţionat că - tot în baza actului normativ supus prezentei analize, în speţă OG nr. 8/2013 - se completează şi se reformulează prevederile art. 11 Cod fiscal, conform căruia autorităţile fiscale pot reîncadra conţinutul economic al unei tranzacţii, în sensul că se limitează posibilitatea aplicării regimului fiscal rezultat din Convenţiile de evitare a dublei impuneri în situaţiile în care tranzacţiile nu au substanţă economică şi scopul vădit al acestora constă doar în obţinerea unui avantaj fiscal.

Ce am înţeles eu din cele prezentate mai sus? Că autorităţile publice îşi recunosc practic neputinţa în a instrumenta - prin mijloacele specifice de administrare şi de apreciere a probelor în materie fiscală, reglementate de Codul de procedură fiscală - situaţiile în care contribuabilii recurg la scheme de optimizare fiscală (să recunoaştem, mai mult sau mai puţin legale), în baza cărora realizează transferul unor sume de bani către jurisdicţii aflate în afara posibilităţilor de instrumentare, în baza unui schimb de informaţii (de regulă, paradisuri fiscale).

Practic, nici nu se mai pune problema să se instrumenteze caracterul efectiv, real, al serviciilor facturate unui rezident din România de un rezident fiscal stabilit într-un paradis fiscal şi care încasează contravaloarea serviciilor respective într-un cont bancar din paradisul fiscal în care îşi are rezidenţa. Autorităţile publice române probabil au gândit situaţia „la rece„ astfel: decât să angajez o serie de resurse materiale, umane şi de timp, iar, în final, să existe riscul să nu pot proba nimic, mai bine merg pe principiul jumătate eu ca stat, jumătate contribuabilul. 

Ce se va întâmpla însă în cazul serviciilor facturate de o firmă tip BV din Olanda către un rezident fiscal din România, a căror contravaloare se încasează într-un cont bancar din Olanda. Cine va împiedica firma din Olanda să-şi transfere ulterior banii astfel încasaţi într-un cont bancar dintr-un paradis fiscal? De unde, eventual, să se întoarcă - evident, sub o formă disimulată şi cu o aparenţă de legalitate - către adevăratul beneficiar din România? Care ar fi soluţia în acest caz? Probabil să fie chiar România însăşi un paradis fiscal, deoarece nu ar mai exista nici un fel de motivaţie pentru acest „circuit„...şi atunci, probabil, şi statul ar încasa ceva bănuţi (e adevărat, nu atât de mulţi pe cât şi-ar dori, dar facil şi sigur!).



DRAGOŞ PĂTROI (MANAGING PARTNER AL FIRMEI DE CONSULTANŢĂFISCALĂ DRP TAX WIZARDS)

Urmărește Business Magazin

/opinii/opinie-dragos-patroi-cui-ii-e-frica-de-nerezidenti-10669794
10669794
comments powered by Disqus

Preluarea fără cost a materialelor de presă (text, foto si/sau video), purtătoare de drepturi de proprietate intelectuală, este aprobată de către www.bmag.ro doar în limita a 250 de semne. Spaţiile şi URL-ul/hyperlink-ul nu sunt luate în considerare în numerotarea semnelor. Preluarea de informaţii poate fi făcută numai în acord cu termenii agreaţi şi menţionaţi in această pagină.