Articolul de prima pagina cu titlul “Citigroup plateste pentru ca s-a grabit sa riste” m-a scarbit de-a dreptul. De ce? Pentru ca articolul respectiv dezvaluia cu o precizie usturatoare - folosind Citigroup ca “Proba A” - cum unii dintre cei mai bine platiti bancheri din America nu sunt decat niste idioti supraevaluati care nu aveau nicio idee ce vindeau sau niste cinici lacomi care stiau, dar au inchis ochii. Si nu e vorba doar de bancheri. Aceasta prabusire a lumii financiare a implicat o diminuare pe scara larga a responsabilitatii personale, a reglementarilor guvernamentale si a eticilor financiare.

 

O multime de oameni au fost implicati. Unii care n-aveau nicio treaba cu asa ceva au cumparat o casa, fara sa aiba nimic in mana si cu ce sa o plateasca in urmatorii doi ani. Altii care n-aveau nicio treaba cu asa ceva au vandut aceste ipoteci si au facut o groaza de bani. Altii au impachetat aceste imprumuturi in instrumente financiare si le-au vandut unor terti, cotate cu rating AAA, si au facut o gramada de bani din asta. Altii care n-aveau nicio treaba cu asa ceva au cotat acele imprumuturi cu ratinguri AAA si au facut avere din asta; in fine, inca unii care n-aveau nicio treaba cu asta au cumparat respectivele instrumente si le-au inclus in registrele contabile ca sa faca un profit mai mare, castigand o gramada de bani.

 

Citigroup a fost implicat in si a facut bani din aproape fiecare veriga a lantului de mai sus. Si executivii bancii habar n-au avut ce instrumente necrutatoare creeaza sau au fost atat de cuceriti de simbioza dintre cei ce au creat riscul si cei ce si l-au asumat (si, mai mult, de bonusurile care le ieseau de aici), incat n-au avut niciun interes s-o opreasca.

 

Acestia sunt cei pe care contribuabilii americani i-au salvat cu pretul a 300 de miliarde de dolari numai intr-o prima faza. Probabil ca n-am avut de ales. Daca am fi lasat Citigroup sa se scufunde ar fi fost o catastrofa. Dar cand guvernul pune la cale o rascumparare care ar putea ajunge la sute de miliarde de dolari in 48 de ore puteti fi siguri ca vor exista si consecinte nedorite; multe, chiar foarte multe.

 

De asemenea, cititi si superbul eseu al lui Michael Lewis, “Sfarsitul boom-ului de pe Wall Street”, pe Portfolio.com. Lewis, care a scris pentru prima data de excesele de pe Wall Street in “Pokerul mincinosului”, scrie despre cativa dintre oamenii corecti de pe Wall Street care au incercat sa demaste situatia din sectorul de creditare - incluzand-o pe Meredith Whitney, un analist bancar putin cunoscut, care a spus in urma cu mai bine de un an ca “Citigroup si-a administrat atat de prost activitatile, incat va fi nevoie sa-si reduca dividendele sau sa intre in faliment”, conform lui Lewis.

 

“Aceasta femeie nu spunea ca bancherii de pe Wall Street erau corupti”, adauga el. “Ea spunea ca erau prosti. Mesajul ei era clar: daca vreti sa vedeti cat valoreaza cu adevarat aceste companii de pe Wall Street, uitati-va cu atentie la acele active urat mirositoare pe care le-au cumparat cu sume imense imprumutate si imaginati-va ce ar scoate pe taraba prima data daca ar fi obligati sa vanda repede ceva ca sa faca rost de bani. La peste un an de atunci, Whitney le-a raspuns bancherilor si brokerilor care sustineau ca au rezolvat problemele prin scaderea valorii contabile a activelor lor sau prin majorari de capital cu replica: «Gresit. Inca nu ati recunoscut cat de prost v-ati administrat afacerile».”

 

Lewis da si exemplul lui Steve Eisman, investitorul speculativ care a anticipat criza obligatiunilor ipotecare si a pariat pe o scadere a actiunilor acelor companii implicate in tranzactii cu ele, precum Long Beach Financial, detinuta de Washington Mutual. 

 

“Long Beach Financial plasa bani la gramada, fara prea multe intrebari, in contracte de credite autodistructive”, a scris Lewis. “Chiar isi facuse un obicei din a nu le cere proprietarilor de locuinte cu un istoric de creditare negativ si fara vreo dovada de venit sa vina cu vreun fel de avans si a-i consilia sa amane cat de mult posibil plata dobanzilor.” 

 

Lewis a continuat: Eisman stia ca unii din creditorii subprime nu meritau incredere. “Ce a subestimat el insa a fost complicitatea fara rusine de la nivelul clasei superioare a capitalismului american.” Spune Eisman: “Tot timpul ne-am pus aceeasi intrebare: unde erau agentiile de rating in toata povestea asta? Si tot timpul aveam parte de aceeasi reactie: un ranjet”. El a sunat la Standard & Poor’s si a intrebat ce urma sa se intample cu rata intrarilor in incapacitate de plata daca piata imobiliara se prabuseste. Cel de la S&P n-a fost in stare sa raspunda; modelul pe care agentia il folosea pentru a face proiectii matematice asupra preturilor pe piata rezidentiala nu putea sa lucreze cu valori negative. “Ei presupuneau ca preturile la case vor merge numai in sus”, afirma Eisman.

 

Si asa am ajuns aici - o prabusire aproape totala a responsabilitatii la nivelul fiecarei verigi din lantul nostru financiar, astfel ca trebuie fie sa-i salvam pe cei care ne-au adus in aceasta situatie, fie sa riscam un crah total al sistemului. Acestea sunt urmarile pacatelor noastre.

 

Spuneam la un moment dat ca pentru asta vor plati scump copiii nostri. Dar de fapt este problema noastra. Pentru ca in urmatorii cativa ani noi o sa muncim din greu pentru mai putini bani si pentru mai putine servicii guvernamentale. Si asta daca avem noroc.