Mituieste un gardian, iar acesta ii ofera posibilitatea sa urce intr-un camion cu provizii. Dar este descoperit in timpul unei inspectii de rutina si este din nou azvarlit langa barba aceea urat mirositoare. Ciudat, batranul rufos tace, nu comenteaza nimic. Junele persevereaza si incepe sa pileasca gratiile celulei cu o unealta improvizata. Sub privirea impasibila a barbosului.

Dupa destul de mult timp tanarul reuseste sa slabeasca gratiile si sa se strecoare afara din celula. Cum, necum trece prin mai multe cordoane de securitate, dar in cele din urma este reperat la gardul exterior, prins si azvarlit din nou in celula. Barba mirosea si mai urat si se mentinea la fel de tacuta.

Un tunel este urmatoarea solutie pentru evadare, si tanarul incepe sa sape cu o coada de lingurita pe care o gasise intamplator. Munca la tunel dureaza doi ani - barba mirosea din ce in ce mai urat -, dar termina de sapat, evadeaza, ajunge in cel mai apropiat oras si acolo, in gara, este prins din nou. Masina, drum hurducat, coridoarele puscariei, usa celulei, barba cat se poate de urat mirositoare. Si tacuta.

Exasperat, tanarul se revolta: "...de ce nu m-ai ajutat? Am planuit toate aceste evadari, in camion, pilind gratiile, sapand tunelul, dar nu m-ai ajutat deloc. Impreuna poate am fi reusit!". Barba il priveste cumva miloasa: "Stii, am incercat inaintea ta toate metodele astea, mita, pilitul, sapatul, ba alte cateva in plus. Si toate au esuat". "Bine", replica cel tanar, "dar de ce naiba nu m-ai avertizat inainte, macar nu munceam atat, nu speram atat?".

Si batranul l-a lamurit senin, mangaindu-si barba urat mirositoare: "Bai nene, ai vazut vreodata pe cineva care sa-ti vorbeasca despre esecurile lui?!".

La istorioara asta m-am gandit, in timp ce imi mangaiam barba nemirositoare si citeam despre toata tevatura cu raportarile de date statistice incorecte catre Eurostat. Nu este vorba aici de actiunea in sine de a trimite date incomplete, estimari la nimic sau cum vreti sa le spunem; pentru asta avem explicatori de serviciu si, desigur, un guvern Tariceanu vinovat de serviciu.

Problema fundamentala nu este nici calcularea deficitului bugetar in doua moduri, prin metoda conturilor nefinanciare si metoda conturilor financiare, cum nu este nici faptul ca CFR Infrastructura sau Termoelectrica n-ar fi depus bilanturile in 2007 si 2008.

Problema reala este chiar existenta CFR Infrastructura si a Termoelectrica. Ele sunt exemple de barbi urat mirositoare de care incercam sa scapam si la care ne intoarcem mereu. Mereu mai mari si mai urat mirositoare si, desigur, putin dispuse sa vorbeasca despre esecurile lor.

In criza care, chipurile, tocmai se incheie, n-am avut banci "too big to fail", dar avem, in schimb, alte cateva ghiulele legate de picior, mari companii din energie si infrastructura care nu fac nimic altceva decat sa priveasca impasibile la cei ce incearca sa fuga de ele sapand tuneluri cu lingurita, in timp ce propriile lor resurse sunt mestesugit sifonate. Companii "too big to fail", dar bune pentru a crea povesti tabloide de genul Necolaiciuc sau istorii triste precum faptul ca, in loc sa scada, datoriile celor zece mari companii monitorizate de FMI au crescut in 2010 cu 34%, la aproape 7 miliarde de lei sau ca facturile neplatite ale entitatilor de stat au ajuns sa reprezinte 5% din PIB.

Este aici o problema de perspectiva politica - preturi mici, impuse, sub costuri la energie sau impunerea mentinerii unor relatii contractuale, chiar daca facturile nu sunt platite, totul din ratiuni politice, in loc de planuri pentru combaterea saraciei, pentru stimularea liberei initiative si fermitate pentru respectarea regulilor de piata. Giganti energetici sa fie, daca altfel nu putem, dar macar administrati pe baza de criterii de performanta si nu conform intereselor unuia sau altuia.

Lipsa perspectivei si a curajului de a sparge cutume imbecile se regasesc nu numai in energie, ci mai peste tot; sa luam agricultura, de exemplu. Orice papagal politic iti va insira senin platitudinea cu extrema fragmentare a terenurilor agricole, alaturi de alte clisee de genul granarul Europei sau cum putem hrani noi 60 de milioane de oameni; dar nimeni, niciodata, nu a avut curajul sa propuna sa se fure ceva mai putin, iar banii ramasi sa sprijine micii fermieri, care nu sunt lenesi, ci numai saraci. Barbile acestea lungi si urat mirositoare cresc in baza unei reguli aplicate cu sfintenie de orice guvernare - "castigul merge in particular, pierderile sunt publice".