De vreo 12 ani (adica din mileniul trecut) moderez un grup de discutii pe teme de politici IT si alte subiecte conexe. La inceput era un "mailing list", adica mesajele circulau prin e-mail si erau distribuite tuturor celor inscrisi. Am regasit zilele trecute o arhiva de la inceputuri si am fost surprins de stilul mesajelor: erau "discursive", multe erau destul de ample, iar autorii incercau sa-si demonstreze ideile intr-o maniera coerenta. In acea vreme am fost activ si pe unele forumuri web si, cu exceptia unor inevitabili "spargatori de discutii" (trolls), stilul era cam acelasi. Cam tot pe atunci au aparut retelele de socializare si gaseam in unele comunitati din LiveJournal dezbateri de cea mai buna calitate pe tematici interesante, cum ar fi sociologia internetului sau ingineria programarii.

Totul pare foarte indepartat. Astazi, pe grupul de discutii IT (mutat pe Google) rar mai posteaza cineva mesaje de mai mult de 10-15 randuri. Majoritatea contin cateva referinte si scurte comentarii, iar raspunsurile sunt laconice si de regula insotite de alte link-uri. Forumuri web de discutii serioase sunt putine si accesul de multe ori permis pe baza de invitatii (printr-un abuz de limbaj termenul "forum" se aplica acum mai degraba comentariilor de sub articolele din editiile online ale unor publicatii). Pe Facebook rareori am citit replici dincolo de nivelul unei fraze. De fapt, totul pare sa convearga spre Twitter, dar nu ca instrument, ci ca stil: 140 de caractere sunt suficiente pentru orice. Sau mesajele SMS, unde rareori se trece peste o propozitie. N-as fi mirat daca ar fi vorba, in mare masura, de aceiasi oameni, doar cu zece ani mai in varsta. Ce sa mai zic atunci despre cei care la sfarsitul anilor 90 erau prescolari sau incepeau scoala primara?

Unii spun ca limbajul se destructureaza, dar gresesc. In realitate, ceea ce se destructureaza este "povestirea" (storytelling), naratiunea care a insotit omenirea de la inceputuri si pana astazi. Sau, mai precis, pana ieri. Oralitatea primordiala, transpusa mai tarziu in text tiparit, evocand fapte reale sau imaginare care s-au petrecut intr-un trecut care devine din ce in ce mai indepartat, a fost zguduita mai intai de o revolutie in televiziune numita "reality show": actiune care se petrece sub ochii tai, care nu trebuie (si nu merita) evocata. Insa lovitura cea mai grea i-a fost data de noile medii gazduite de internet: "un om se intoarce de la razboi pe calea marii si dupa multe peripetii ajunge acasa". Odiseea in versiunea pentru Twitter, fara punctuatie, fara context, fara localizare in timp sau in spatiu, fara dramatism, fara detalii, fara nimic. Homer inca are sansa sa fie citit in 82 de caractere, dar James Joyce cu al sau Ulise pierde orice sansa de a fi trimis prin SMS, asa ca un curios va arunca un ochi peste primul paragraf din articolul din Wikipedia si ii va fi de ajuns. Sau va cauta pe YouTube si va gasi cateva videoclipuri de 5 minute in care cineva citeste un paragraf sau doua.

Privit din acest punct, "dezastrul" de la bacalaureatul de anul acesta isi pierde latura senzationala, iar cautarea vinovatilor devine irelevanta, pentru ca singurii nevinovati sunt elevii. Ceea ce era inevitabil s-a intamplat fara ca societatea sa bage de seama: generatia celor de varsta majoratului sunt "nativii digitali" de care vorbeam cu cativa ani in urma, complet deconectati de la sistemul de referinta al generatiei precedente, formata din parintii si profesorii lor. Nu sunt nici mai prosti, nici mai lenesi, nici mai impertinenti decat noi, singura lor vina fiind ca au fost inregimentati intr-o scoala din alte vremuri, in care educatorii si cei educati nu mai comunica. Nu spun neaparat ca telefonul mobil, mess-ul sau Facebook-ul i-au format sau i-au deformat, spun doar ca noile tehnologii au marit distanta dintre generatii pana la ruptura, iar recunoasterea acestei stari ar produce un disconfort major intregului sistem. Acum toata informatia e la un clic distanta, dar elevii sunt obligati sa acumuleze cunostinte in loc sa invete sa le utilizeze. Nostalgia "povestirii" inca exista (asa cum Harry Potter a dovedit-o), dar elevii sunt manati spre Sadoveanu si "La Medeleni"...

Sigur ca McLuhan are dreptate: mediul de comunicare iti transmite propriul mesaj, iar schimbarea acestuia are efecte majore asupra intregului esafodaj social, politic si economic. Traim astfel de vremuri si ar fi cazul sa ne adaptam, dar se pare ca n-am receptionat mesajul. Sau masajul.