Socot aşa: becul cu incandescenţă a reprezentat, imediat ce a ieşit din creierii şi munca domnului Edison, nu numai iluminat mai ieftin şi de calitate, ci şi cultură mai multă şi mai accesibilă, afaceri, democraţie şi bunăstare. Preţul unei ore de citit, pe vremea când cititul era o activitate, ba chiar la modă, a scăzut considerabil faţă de perioada în care omenirea folosea lumânarea sau lampa cu gaz. Străzile au devenit mai vii, vitrinele mai colorate, teatrele mai animate, au apărut binefacerile schimbului trei şi plăcerile imaginilor şi culorii. În marea ei înţelepciune, Comisia Europeană, care ştie mult mai bine decât noi şi are şi cu ce, a decis că becurile nu mai corespund.

Aşa că au decis că trebuie să trecem cu toţii la iluminat economic, ocazie cu care încăperile de prin case or să se transforme în frumoase săli de operaţie, iar personajele care populează încăperile în nişte frumoşi reprezentanţi ai genului zombie suferind de icter. Lumina neoanelor şi nici cea a soluţiilor conexe, halogen sau led nu-mi pare prea caldă, aşa că putem intui uşor o trecere bruscă a reclamelor la cosmetice din zona prospeţimii tenului spre cea a asigurării unor nuanţe rumene în lumină lividă, trecerea la ochelari cu lentile compensatoare şi cine mai ştie ce alte minuni tehnice.

Undeva într-un garaj al unei unităţi de pompieri din America arde un bec. Adresa exactă este 4550 East Avenue, Livemore, California, iar becul are 110 ani. A fost fabricat înainte de 1900 de către compania Shelby Electric şi are numai patru waţi. Becul a fost făcut de mână, iar filamentul este din carbon. A fost donat unităţii de pompieri de către un ins pe nume Dennis Bernal în 1901 şi de atunci a fost aprins mai tot timpul, fiind folosit în patru sedii ale poliţiei şi pompierilor din localitate. Povestea sa a devenit publică în 1972, de asta ocupându-se un reporter pe nume Mike Dunstan. În prezent arde necontenit de 36 de ani, după ce a fost mutat într-un sediu nou. Experţii pun extraordinara sa rezistenţă pe seama puterii reduse, a faptului că a funcţionat aproape continuu şi a construcţiei fără greşeală.

Cred că aşa ceva a devenit mai mult decât un obiect utilitar; este, în opinia mea un obiect de artă, mai reuşit decât cutiile de supă ale lui Andy Warhol şi mult mai valoros. Neîndoielnic că bătrânul bec cu filament va merge spre raftul cu amintiri, alături de pick-up şi discul de vinil, de aparatul de fotografiat cu film, de casetele VHS sau alte tehnologii desuete. De cele mai multe ori asta se cheamă progres, deşi niciun mp3 şi niciun flac nu o să-mi mai ofere senzaţia pe care mi-a dat-o "Dark Side of the Moon" pe vinil. Şi niciun led nu o să-mi mai ofere lumina micuţei veioze cu cleştişor la care citeam în tinereţe.

Nu este nostalgie gratuită. Este de discutat în privinţa accesibilităţii becurilor economice, cu preţuri cam mari pentru media veniturilor sau în privinţa efectelor asupra sănătăţii. Nu cred că tehnologia este pregătită pentru trecere şi nu cred că fabricile chinezeşti unde se produc ororile acelea cu lumină albă respectă normele ecologice invocate de europeni. Şi, în ciuda oficialilor europeni, o să-mi setez ca homepage pagina becului din Livemore.