A apărut parcă de nicăieri, în toamna anului 1908, la muzeul Kaiser Friederich din Berlin, iar cetăţenii oraşului s-au înghesuit în jurul vitrinei timp de multe săptămâni pentru a o admira pe Flora, sculptată în ceară de Leonardo da Vinci. Wilhelm von Bode, directorul muzeelor regale, a plătit o sumă uriaşă pentru acea vreme pe bust, 160.000 de mărci, din bani publici (Wikipedia spune că Bode a plătit pe bust câteva lire, dar nu-i credeţi, sursele mele sunt mai bune), iar interesul publicului berlinez pentru Flora este justificat. Cu atât mai surprinzătoare a apărut vestea, în ziarele londoneze, că bustul este un fals, opera unui sculptor englez de la mijlocul secolului XVIII. Toată presa ia foc, iar mulţimea năvăleşte din nou în faţa vitrinei pentru a admira bustul armonios, aproape în mărime naturală. Şi cu surâsul Monei Lisa. Dar un surâs lovit ici-colo de gloanţe şi cu o ureche şi cu coafura topite de un neîndemânatic.

Sculptorul englez pomenit mai sus se numeşte Richard Lucas, iar un agent de licitaţie, pe nume Cooksey, a povestit presei că bustul este comanda unui negustor de obiecte de artă, Buchanan, îndrăgostit de o pictură veche de câteva secole. Pictura reprezenta o femeie frumoasă, cu flori în păr, cu un zâmbet delicat - se pare că există şi astăzi, într-un loc care se numeşte Basildon Park. Ciudat, Buchanan a abandonat bustul, nu a mai fost interesat de acesta, iar pictura Florei a vândut-o stăpânilor Basildon Park.

Cooksey (ciudată dorinţa sa de a distruge mitul Florei sau poate îşi trăia intens minutul de glorie) mai aduce un argument, o fotografie a atelierului lui Lucas în care bustul apare, dar cu mâini şi "îmbrăcată" cu o zdreanţă. Fotografia toarnă gaz pe focul îndoielilor, alături de o declaraţie a relativ decrepitului fiu al lui Lucas, în vârstă de 81 de ani, de o gazetă londoneză găsită în interiorul sculpturii şi de insistenţa constantă a lui Cooksey. Contraatacul lui Bode este disperat: el cumpără toate fotografiile lui Lucas, două albume, şi acolo descoperă că acesta scrisese, cu mâna lui, sub imaginea bustului, "The Flora of Leonardo". Criticii nu sunt descurajaţi, chiar dacă însuşi Lucas pare să-i atribuie bustul lui da Vinci.

Bustul este studiat cu atenţie, iar Bode poate pune cap la cap o istorie à la Agatha Christie: undeva, într-un conac englezesc, bustul împodobeşte un salon, poate fi al lordului Palmerston, protectorul lui Lucas. Bustul devine ţinta unor cheflii, iar Lucas primeşte misiunea de a-l reface. Sculptorul nu este prea entuziasmat şi îl lasă într-un colţ, sub o cârpă. Acolo îl găseşte un cunoscut al lui Buchanan, care recunoaşte femeia din tablou. Lucas miroase ceva bani din apropierea dintre bust şi tablou şi încearcă restaurarea Florei, dar abandonează proiectul: ceara a devenit friabilă, iar tentativele de a-i adăuga mâini sau un miez mai solid (de gazetă londoneză plus ceva câlţi) eşuează. Flora zace 17 ani într-un colţ de atelier, fără să işte interesul cuiva, nici măcar al fiului lui Lucas. O salvează un negustor de artă, Murray Marks, cel care o cumpără pe nimic şi care o vinde lui Bode.

Concluzia a tras-o tot un britanic, Kenneth Clark, fost director la National Gallery din Londra, care a regăsit geniul şi iscusinţa lui Leonardo în zonele care au scăpat de răul făcut de Lucas - lucrarea este autentică.

Ciudat, nemţii nu mai cred asta nici în ziua de astăzi: bustul este etichetat, la muzeu: "Anglia, secolul XIX", cu semnul întrebării.

Nu s-or fi uitat la zâmbet?