Cu numai două săptămâni în urmă jurnalele, mai ales cele străine, informau despre descoperirea rămăşiţelor unei fresce a lui Leonardo pe un perete al Primăriei din Florenţa; pictura, în fapt nişte urme de pigment care ar fi asemănătoare cu cele folosite la Mona Lisa, este acoperită de o frescă a lui Giorgio Vasari.

Pot înţelege demersul celor ce caută tablouri pierdute şi motivaţiile lor complexe - marketing personal şi gloria asocierii cu numele lui Leonardo, dorinţa de a oferi lumii o nouă pictură, pasiunea. Dar cred că datul de găurele într-o operă de artă, cea a lui Vasari, pentru a căuta un eşec, fie el şi al lui Leonardo, este o acţiune nătângă. Suntem într-o zonă unde ierarhiile de genul "Leonardo e mai tare decât Vasari" sunt stupide, chiar dacă de la Dan Brown încoace DaVinci se află pe un pisc de hype.

Să ne întoarcem în 1503, când Marele consiliu al oraşului Florenţa hotărăşte să împodobească sala-i cu două mari fresce. Concurează, la propriu, DaVinci (50 de ani) şi Michelangelo (sub 30 de ani). Câştigă experienţa, subiectul fiind "Bătălia de la Anghinari" (1440, un episod în nesfârşitele războaie dintre oraşele-cetăţi ale Italiei), şi toată lumea oftează de admiraţie în faţa cartonului maestrului. Doi ani mai târziu maestrul capotează: după nenumărate studii, tentative, presiuni ale consiliului, încercări, amânări, pictura este abandonată. Vasari, un artist remarcabil la rândul lui, face ce era de făcut.

Ce s-a întâmplat?

A intervenit caracterul lui Leonardo. Puţini spun, în general, despre atotcuprinzătorul maestru că a fost un nehotărât plin de temeri, şovăielnic în faţa şevaletului, incapabil să ia o decizie, preferând să amâne. Fresca e un lucru delicat, unde totul trebuie făcut dintr-o trăsătură. Leonardo vrea un grund, un suport asemănător celui folosit la pictura în ulei, care i-ar îngădui nehotărârea. Dar vopselurile nu se usucă, şi asta timp de şase luni. Face foc în faţa picturii, dar culorile se preling, se amestecă. Pictura este ratată. Aparenţele sunt salvate, pentru că Leonardo este, chipurile, chemat de regele Franţei şi Florenţa îi acordă un răgaz. Pictorul nu se mai întoarce niciodată în faţa peretelui.

DaVinci a început o sumedenie de lucrări, dar a terminat puţine - abia 25 de tablouri. Definitorie este reacţia papei Leon al X-lea în 1513: "Vai mie, acesta nu va realiza nimic, căci se gândeşte la sfârşit înainte de a fi început să lucreze". Anul era 1513 şi iscoadele îl informaseră pe papă că Leonardo era preocupat de distilarea unui vernis, soluţia menită să protejeze tabloul, altfel nici măcar început.

Pe lista de opere neterminate se află statuia ecvestră comandată de Lodovico Sforza, ducele de Milano, portretul Isabellei d'Este, ducesă de Mantova, care s-a zbătut şase ani pentru tablou sau altarul principal al bisericii Santissima Annunziata din Florenţa. Pier, de-a lungul timpului, o madonă pentru regele Ungariei, un prunc Isus pentru împăratul Maximilian, un Bachus pentru Ferrara, o Madonă pentru familia Medici, un Isus copil pentru biserica din Mantova. Îl spală, definitiv, fără tăgadă, de aceste păcate operele rămase.

"Bătălia de la Anghinari" este, cred, cel mai bun exemplu pentru o dimensiune umană pe care o ignorăm în lumea modernă - un ins ajunge o singură dată la stele, indiferent cât de grozav este, indiferent cât de mult trăieşte, indiferent cât de admirat este. O lecţie bună care merită preţul unei fresce pierdute