Campionatul mondial de şah din 1990 a fost marcat de ceea ce întreaga lume a crezut iniţial că este o greşeală uriaşă; marele maestru Garry Kasparov a pierdut regina chiar la începutul unui meci decisiv. Toţi spectatorii, toţi jurnaliştii prezenţi, toţi marii maeştri au mormăit în bărbi că totul s-a sfârşit pentru băiatul rău al şahului mondial.

Nimeni nu a înţeles strategia lui Kasparov, care şi-a sacrificat voit regina pentru a obţine un avantaj psihologic în lupta cu Anatoli Karpov, un jucător mult mai convenţional şi conservator. Kasparov se ştia bun şahist, dar ştia, la fel de bine, că devenea genial doar în momentul în care era încolţit; atunci mintea îi funcţiona la turaţie maximă, iar rezultatele erau pe măsură.

Văd din ce în ce mai rar o asemenea capacitate de a acţiona, de a gândi cu mai multe mutări înainte. Şi în politică, şi în economie sau în societate, pe stradă, la volanul maşinii sau la uşa metroului oamenii judecă în termeni simpli, de acţiune - reacţiune, şi din ce în ce mai puţini par a deveni conştienţi de faptul că mersul în linie dreaptă poate însemna mai devreme sau mai târziu lovitul cu capul de un zid.Să luăm subiectele momentului; cel al băieţilor deştepţi din energie, de exemplu. Explicaţia falimentului Hidroelectrica a fost simplă, anularea contractelor cu băieţii deştepţi, a spus-o toată lumea.

Un contract a fost anulat, au început negocieri cu alţii, o echipă dinamică lucrează la remedierea situaţiei şi la redresarea situaţiei companiei. Ciudat, nimeni nu a luat în calcul posibilitatea ca scenariul să fie iscat tot de băieţii deştepţi, iar rezultatul să fie cu totul altul decât cel scontat. Analizaţi calm, cu mintea golită de clişee, toate elementele puzzle-ului şi ţineţi minte că am spus-o primul.

Un acelaşi model de gândire cu mai mulţi paşi înainte mi-ar fi plăcut să regăsesc la MultPreaMulţiiMiniştriRe-formatoriAiÎnvăţământului, care ar fi trebuit să iasă din metodica şi curiculele socialiste şi să intuiască apariţia generaţiei dependente de mobil şi calculator, cu care să comunice şi de la care să înveţe. Un gambit real al damei ar fi fost ideea ca miniştrii să încerce să înveţe de la generaţia actuală, caz în care nu am fi ajuns să-i privim pe cei care au luat bacul cu 10 ca a opta minune a lumii.

Gambitul lui Victor Ponta ar fi fost nişte măsuri cu caracter economic luate înainte, în timpul şi după multele încleştări în care s-a angajat; măsuri concrete, cu efecte rapide de îmbunătăţire a situaţiei companiilor, măsuri care să ducă la crearea de locuri de muncă şi la creştere economică.

Altfel, gambitul său s-ar putea repede transforma în gambitul lui Traian Băsescu, un jucător redutabil, a cărui specialitate este să se ridice din ţărână.

Bomboana textului meu este o pictură de Chaim Soutine, un evreu rus stabilit în Franţa, care a murit în timpul ocupaţiei germane în Paris, în al Doilea Război Mondial, un pictor cu o pasiune aparte pentru imagine. Căutaţi-i pictura şi veţi descoperi o lume fantastică, un amestec de impresionism, expresionism şi fovism, totul cu o tuşă puternic personală şi cu nemaipomenite nuanţe de roşu. Gambitul său: nu dădea nimănui o pictură, dacă doritorul nu-i aducea un tablou semnat de vreunul dintre concurenţii şi duşmanii săi; abia după ce distrugea, meticulos şi pasional, pictura primită, îşi oferea propria creaţie.