Pentru că ştirea a trecut relativ neobservată, reiau datele principale. Editorii francezi s-au aflat o bună bucată de vreme în război cu Google; ei doreau ca gigantul internetului să plătească atunci când indexa un articol, dar şi ca taxele plătite de Google să fie raportate la o cifră de afaceri de zece ori mai mare decât cea oficial declarată, de numai 150 de milioane de euro. Presa franceză s-a bucurat de sprijinul preşedintelui Hollande, care a găzduit semnarea acordului, la care a participat chiar Eric Schmidt.

Banii vor constitui un fond care va finanţa proiectele digitale ale presei, siteuri de informaţii generale şi politice, precum şi publicaţiile prezente în Franţa sub formă electronică. Singură aşa-zisa presă de divertisment nu poate folosi banii americanilor, situaţie care ar putea rămâne aşa sau ar putea declanşa noi runde de negocieri.

Ce s-a întâmplat? Dacă demersul editorilor are justificări în tocmai situaţia grea pe care o traversează presa tradiţională, de ce le-ar păsa celor de la Google de presa tradiţională? Un gigant al economiei "free" care finanţează presa lacomă care vrea bani pentru ştiri şi articole?

Este o situaţie pe care Eric Schmidt a intuit-o cu mulţi ani de zile în urmă şi care a devenit realitate acum; Chris Anderson a scris despre asta în "Free: The Future of a Radical Price" în 2009. Google are nevoie de informaţii pe care să le indexeze şi de care să îşi lege reclamele. Dar presa, cu evidente tendinţe de scădere şi tabloidizare, este pe cale să nu mai poată furniza informaţia profesionistă de care acesta are nevoie, iar alternativele - bloggeri, utilizatori, alte tipuri de media online - au apărut, dar nu suficiente.

O organizaţie media cu greutate şi vechime va putea furniza informaţie de calitate, iar Google nu va avea bătăi de cap cu lipsa de relevanţă a articolelor.

Aşa că Google a decis să finanţeze presa franceză, pentru că are tot interesul ca furnizorii de informaţie de calitate să nu piară; cred că este un prim pas dintr-o serie de măsuri şi alianţe, unele putând părea acum împotriva naturii, care să asigure viitorul jurnalismului de calitate, indiferent de mediul în care acesta se produce. Mă aştept, sincer, ca Uniunea Europeană să ajungă în curând la concluzia că informaţia de calitate şi mânuirea informaţiei sunt bunuri importante, pretabile subvenţionării în egală măsură cu producţia agricolă, de exemplu.

Este acesta un drum fără întoarcere, şi aceasta este şi ideea, alegoria care m-a condus la tabloul din acest număr. Este vorba de "Vladimirka", tabloul unui pictor rus clasic, pe numele său Isaac Levitan şi care a trăit la finele secolului XIX. Este un peisagist atras de nesfârşitul spaţiu rus, care nu a pictat mai deloc spaţii urbane. "Vladimirka" este un drum paşnic de ţară, mărginit de o siluetă singuratecă şi de o troiţă. În zare se desluşeşte o biserică, iar peisajul este paşnic în ciuda cerului întunecat.

Nu, nu este un peisaj paşnic. Este drumul pe care merg condamnaţii la exil spre Siberia. Cerul este plumburiu, iar silueta este a vreunei amărâte venite să-l conducă pe cel drag.

Cel mai minunat lucru este că atunci când au venit la putere, la două decenii după moartea lui Levitan, bolşevicii au păstrat Vladimirka şi trista ei menire, dar au botezat-o "{osse Entuziastov" - autostrada entuziaştilor.

Bună asta, nu?