Nu am o opinie bine definita in privinta Rosia Montana, nu stiu mare lucru nici despre tehnologie, nici despre efectele asupra mediului, nici despre galeriile romane si nici despre situatia economica a zonei. Dar exista aici cateva certitudini: prima, ca pretul aurului urca de zece ani neintrerupt, ca acum este la 1.600 de dolari uncia si ca multi spun ca va ajunge la 2.000 de dolari pana la finele anului; a doua, ca in lumea asta poate fi negociat orice, cu doza corespunzatoare de corectitudine si buna-credinta. Cine este megaecologist, cine se teme de cianuri sau cine tine atat de mult la vestigiile si istoria locala poate inconjura Rosia Montana cu papadii si sa ceara daune cat cifra de afaceri pe zece ani daca puful vreuneia se clinteste, poate negocia limpezimea apelor si albastrul cerului si negrul pamantului. Cu temerile ecologiste intr-o mana si cu pretul gramului de aur in cealalta. Si daca nu se poate si nu se poate cu Gabriel Resources, mai sunt, in mod cert, doritori. Dar poate ca nu-i bine ca aurul acela sa stea de pomana.

Pentru cine nu-i familiarizat: afacerea Bell Helicopter a fost unul dintre subiectele predilecte ale presei pana in anul 2000, intens discutata si analizata fiind nu cumpararea IAR Ghimbav, ci conditia pusa de americani: achizitionarea de catre MApN a 96 de elicoptere de atac. Ba s-au semnat si ceva seturi de documente, dar privatizarea fabricii din Brasov era conditionata de intrarea in vigoare a contractului de cumparare a elicopterelor Dracula, ceea ce a insemnat pentru partea romana si identificarea surselor de finantare.

Costul programului, de circa doua miliarde de dolari, a starnit nemultumirea expertilor FMI, care au contestat capacitatea Romaniei de a suporta o asemenea cheltuiala (anul era 1998 si media internationale vorbeau de o Romanie in "default"). In societatea romaneasca contractul Bell Helicopter a generat una din cele mai intense companii "anti-ceva" vazuta pe plaiuri dambovitene de la revolutie pana atunci: in marea de critici s-au inecat toate argumentele putinilor sustinatori ai programului - posibilitatea ca Turcia sau alte state din estul Europei sa cumpere elicopterele de atac produse la Brasov sau infiintarea unui centru zonal de intretinere si reparatii. Culmea, chiar cei doi ambasadori americani care s-au aflat la Bucuresti in acea perioada s-au aflat pe pozitii opuse: Alfred Moses a fost un sustinator deschis al afacerii Bell, in timp ce succesorul sau, James Rosapepe, s-a pronuntat public impotriva oricarei tentative a romanilor de a-si "cumpara" admiterea in NATO prin incheierea unor afaceri cu mari companii americane.

Personal am fost un sustinator al afacerii Bell; mi se parea ca o Romanie echipata cu o elita de genul elicopterelor de atac ar fi capatat o cu totul alta greutate in geopolitica zonala. Doua miliarde de dolari, dupa dezastrele bancare ale perioadei - Bancorex, Banca Agricola - nu mi s-au parut cine stie ce bani pentru, repet, chiar o Romanie in default. Iar prezenta unei tehnologii de asemenea calibru ar fi fost benefica si pentru industrie si pentru afacerile locale. Si dupa, ce s-a ales de IAR? Doua tentative de privatizare esuate si o colaborare, cum sa-i spunem?, timida? cu EADS. Si nici nu mai fac nici macar un elicopter intreg.

Orice se poate negocia, cantitati de aur extras, concentratii de cianuri, cate elicoptere si pentru ce bani si in cat timp, ce se plateste si ce se cumpara; totul e sa fii stapan pe situatie si sa stii bine ce ceri si ce dai. Asta este o arta care cere diplomati de cariera sau manageri pregatiti atat la importante scoli de afaceri, cat si in mari companii. Si sa nu fii un ticalos preocupat numai de binele propriu.

Doua decenii la rand Romania a platit in fel si chip pentru ca nu a avut buni diplomati si buni negociatori; de aici contracte care astazi ni se par prapastioase, de aici lipsa de infrastructura, de autostrazi, de aici capusareala, de aici izolarea internationala, de aici stinghereala oficialilor romani pe la orice reuniune internationala, de aici ratoiala altora la oficialii romani, de aici lipsa de mari nume de companii prezente in Romania. De aici unicitatea reusitei de care s-a bucurat echipa condusa de Bogdan Aurescu in delimitarea platoului maritim.

Sa mizezi pe politruci sinistri, pe yesmeni lipsiti de materie cenusie si de alte organe, sa promovezi mereu si mereu aceiasi indivizi lipsiti de viziune si dispusi la compromisuri nesfarsite este daunator si costa. Costa mult.

Nu-i greu de intuit ca, in bunul specific romanesc, sub poleiala de ecologie si griji pentru patrimoniul istoric se negociaza comisioane; afacerea Bell a cazut, chiar cu documente semnate, cam din aceleasi considerente. Dar nu pot intelege cum poate fi cineva atat de lipsit de viziune incat sa nu priceapa ca, lasate sa se dezvolte, sa castige, sa creasca, afacerile pot si vor aduce mult mai multi bani.