Bancherul argumentează că am avut o industrie comunistă construită pentru a exista şi nu pentru a răspunde necesităţilor pieţei interne sau externe. La aceasta s-au adăugat în acea perioadă o ineficientă alocare a resurselor plus intervenţia partidului în decizia economică, alături de sistemul preţurilor unice şi controlate de stat sau lipsa de competiţie de pe piaţa muncii. Nimic mai adevărat, şi la fel de multă dreptate are şi amicul meu când vorbeşte de cererea redusă şi competiţie.

Dar cred că este relativ incorect să privim lucrurile doar din perspectiva strict economică. La mai bine de două decenii de la economia planificată şi preţurile controlate ale lui Ceauşescu, avem o economie care îşi găseşte destul de greu ritmul şi puterea, chiar dacă exporturile au crescut, controlată tot de stat, pe faţă sau pe căi ascunse, preţuri manevrate şi planificări impuse de interese de partid.

Pe de altă parte, fostele întreprinderi socialiste nu au fost privite prea favorabil de niciun oficial român - unii îşi mai aduc aminte de formularea „o grămadă de fiare vechi„ a primului premier al României postrevoluţionare Petre Roman cu referire la industrie. Multe din cele 6.500 de societăţi comerciale pe care le administra Fondul Proprietăţii de Stat la începutul anilor ‘90 or fi fost, într-adevăr, grămezi de fiare vechi, construite aiurea de comunişti cu şapcă şi cu nimic sub şapcă.

Dar în jurul nostru au existat aceleaşi grămezi de fiare vechi ale partenerilor din fostul bloc comunist, din care aceştia au avut puterea de a ridica giganţi precum CEZ, PKN sau MOL. Ce i-a lipsit fostului RENEL pentru a deveni o importantă companie energetică regională, de ce nicio companie locală nu a găsit pieţe, finanţe şi înţelepciune managerială pentru a deveni un nume şi o putere economică? Cred că răspunsul transcende simpla stare de fier vechi, conducere centralizată şi preţ supravegheat şi ţine şi de mentalităţi, capabilităţi, dedicaţie.

Un soi de ADHD naţional ne ţintuieşte în zona veşnicului început: de 20 de ani tot începem să construim mari companii, să restructurăm domenii de activitate, să facem parcuri industriale sau de distracţie, să construim staţiuni sau să le reparăm pe cele vechi, să modernizăm fabrici sau să construim autostrăzi.

Începuturi fastuoase, promisiuni frumoase, pe urmă ne plictisim, ne pierdem şirul şi voinţa şi avem o problemă cu finalizarea. În 20 de ani grămezile acelea de fiare vechi, topite şi reaşezate în alte forme  - asta e o figură de stil - ar fi putut sta la baza unei economii prospere. Să se abţină cei ce vor invoca multinaţionalele şi privatizările reuşite, acestea sunt păsări mult prea rare, care nu susţin stolul.

Ilustrez cu un model de gândire altfel, de care avem atâta nevoie: imaginea pe care o priviţi a fost realizată de Tatsuo Horiuchi, un domn din Japonia, în vârstă de 73 de ani, în Excel. Da, da, acel Excel, al prezentărilor, tabelelor şi graficelor. Habar n-am cum a făcut şi câtă răbdare i-a trebuit, dar e de încercat în timpul şedinţelor sau întâlnirilor lungi, plicticoase şi fără finalitate.