"Înultimii ani, ideea de a oferi mici împrumuturi oamenilor săraci a devenit o marotă a lumii dezvoltate, lăudată ca formula îndelung visată de a-i propulsa şi pe cei mai defavorizaţi către un standard de viaţă mai bun. Doar că dobânzile practicate o aseamănă tot mai mult cu cămătăria, dezgolind-o de aspectul caritabil." Am simţit nevoia să reiau pasajul lui Neil Macfarquhar, publicat în New York Times în urmă cu doi ani, când publicaţia americană, preluată la acea vreme de BUSINESS Magazin, analiza discursul lui Muhammad Yunus, economistul pionier în domeniul microcreditării, care i-a împrumutat pe săracii Bangladeshului şi a câştigat în 2006 un premiu Nobel pentru asta: "Noi am creat microcreditele ca să luptăm cu rechinii creditelor, nu ca să încurajăm noi rechini ai creditelor".

Au trecut şase ani de la premiul lui Yunus, iar creditele de valoare redusă, dar cu dobânzi mari au ajuns între timp în România şi, dacă privim înspre cifrele raportate oficial, au prins bine, iar criza n-a făcut decât să le stimuleze. Provident, cea mai cunoscută IFN care se ocupă cu aşa ceva, a făcut 12 milioane de vizite celor 250.000 de clienţi din România în 2011, iar creditele de până la 3.000 de lei acordate în 48 de ore sunt pentru mulţi unica soluţie de a lua bani cu împrumut. Asta înseamnă un profit de 4,7 milioane de euro pentru companie, din cele 101 milioane împrumutate clienţilor români de către firma britanică. Dacă ar fi să desenăm portretul-robot al celui care se împrumută, el are 35-65 de ani, e muncitor cu un venit mediu disponibil de 800 de lei, dornic să obţină un credit de 1.550 de lei, pe o durată de un an. Dobânda anuală efectivă pentru un astfel de credit este de aproape 90%, comparativ, de pildă, cu circa 14% la un credit de nevoi personale de aceeaşi valoare şi cu aceeaşi scadenţă de la BRD sau 20% la Bancpost.

Întrebat cum ar descrie o ţară unde oamenii iau credite de 300 de lire sterline, Russell Johnsen, directorul general al Provident Financial România, venit din Marea Britanie, spune că "valoarea împrumuturilor e într-adevăr mai scăzută decât pe alte meleaguri, dar succesul afacerii ţine tocmai de numărul mare de credite de valoare mică" - deci nu ar descrie altfel România faţă de alte state.Microcreditarea e un tip de afacere care se transmite foarte mult pe bază de recomandare, iar faptul că peste jumătate dintre clienţii companiilor nu sunt la primul împrumut arată că oamenii devin apropiaţi sau chiar dependenţi de astfel de servicii. Pentru creditori, e important ca toţi clienţii să fie evaluaţi la casele lor.

Cum afacerea se bazează pe contact personal, agentul este cheia pentru succesul businessului; el trece dincolo de orice fel de chestionar sau şablon pentru acordarea împrumutului, odată ce intră în casa debitorului. În ciuda costurilor mai mari, peste 95% dintre clienţi aleg ca agentul să îi viziteze săptămânal pentru a le încasa rata. "Mulţi vor să evite drumul la bancă, dar motivul principal este că au dezvoltat o relaţie specială cu agentul", spune directorul Provident. Relaţia cu agentul îi costă: pentru un împrumut de 1.000 de lei pentru 46 de săptămâni, costul fără serviciu la domiciliu este 320 de lei, iar cu încasarea de acasă se adaugă încă 425,5 lei, ceea ce înseamnă un cost total de 740 de lei peste banii împrumutaţi. Ratele se plătesc săptămânal tocmai pentru că riscul restituirii ratelor se gestionează mult mai uşor decât în cazul plăţilor lunare, monitorizarea situaţiei clientului făcându-se în timp real.

"Nu sunt sigur că microcreditarea salvează lumea de la sărăcie. Sărăcia se leagă de fapt de oamenii fără venituri, iar noi lucrăm doar cu cei care ne pot plăti înapoi. Scopul afacerii e să asigure împrumuturi mici pe termen scurt. Atât!", conchide Russell Johnsen. El lucrează în Provident de 30 de ani şi spune că "nu şi-a corupt integritatea în niciun fel", mai ales că "foarte mulţi clienţi nu ar avea acces la servicii financiare fără existenţa noastră, iar afacerea le dă soluţia să obţină bani în mod legal, în siguranţă şi respectaţi". În opinia celor de la Provident, clienţii lor nu sunt săraci, pentru că "oamenii cu un venit mediu de 800 de lei nu pot fi consideraţi astfel".

Am plecat de la conferinţa de presă întrebându-mă obsesiv de la ce nivel în jos ajungi să fii sărac. Datele oficiale spun că în jur de 18% din populaţia ţării trăia în 2010 sub pragul sărăciei relative, calculat la un venit lunar de 512,5 lei de persoană. În faţa hotelului Hilton, taxatoarea Sanda m-a acostat să-i plătesc şi cea de-a doua oră de parcare. Am întrebat-o dacă un salariu de 800 de lei pe lună te face sau nu sărac, iar răspunsul m-a ajutat, ce-i drept: "Peste zece, două'şpe milioane te mai ţii, dar cu şapte-opt te târăşti de pe-o lună pe alta. Dacă nici asta nu e sărăcie, atunci ce mai e?".