Preşedintele Traian Băsescu le-a mulţumit parlamentarilor, săptămâna trecută, că au găsit resurse să acorde pensia minimă garantată, care a fost de natură, în opinia lui, "să aducă un minim de uşurinţă în trecerea crizei pentru cei mai săraci dintre români".

A fost o opinie stranie pentru un şef de stat care, de când a început criza şi până acum, a privit ajutoarele sociale doar ca pe o risipă de bani: cu doi ani în urmă, preşedintele era citat la TV conversând cu un coleg de coaliţie pe care îl acuza că promovase pensia minimă garantată ca temă de campanie electorală în 2008. Tot Traian Băsescu spunea că venitul minim garantat, a cărui majorare în 2009 a fost susţinută de Banca Mondială ca instrument de combatere a sărăciei, ar trebui redus sau scos, fiindcă încurajează nemunca.

Atât venitul minim, cât şi pensia minimă fac parte însă din ceea ce economiştii numesc stabilizatori automaţi - componentele veniturilor şi ale cheltuielilor bugetare care sunt influenţate de ciclul economic (CAS, impozit pe profit, TVA, accize, ajutoare sociale şi de şomaj) şi care pot fi reglate de stat astfel încât să amortizeze şocurile legate de o recesiune sau de o supraîncălzire a economiei, cu alte cuvinte să reducă abaterile în sus sau în jos faţă de PIB potenţial, adică acel nivel al PIB real care poate fi produs de economie fără să genereze presiuni de inflaţie.

Este explicaţia pentru care FMI sau Banca Mondială, de pildă, au recomandat Letoniei să renunţe la cota unică sau României să protejeze de criză categoriile vulnerabile la criză: cu cât un stat are o capacitate mai mare de a amortiza prin stabilizare automată fluctuaţiile ciclului economic, cu atât efectul e mai bun asupra potenţialului de creştere pe termen lung.

În România, această capacitate este relativ scăzută în comparaţie cu alte ţări europene, în special faţă de ţări precum Danemarca, Olanda, Suedia sau Finlanda, unde impozitarea are un caracter progresiv pronunţat. În compensaţie, România ar avea deci nevoie de o marjă mai mare de acţiune în cealaltă componentă a bugetului, cea structurală, ţinând de politica de cheltuieli angajate de guvern pe termen lung. "Din cauza unor stabilizatori automaţi slabi, România ar avea nevoie să poată aplica stimuli fiscali discreţionari mai puternici în perioade de recesiune (adică de un deficit structural mai mare), pentru a ajuta economia sa revină la potenţial", afirmă Ionuţ Dumitru, preşedintele Consiliului Fiscal.

Cum ştim însă, noul tratat fiscal al zonei euro interzice depăşirea unui deficit structural de 0,5% din PIB, tocmai pentru a limita tendinţa guvernelor de a arunca necontrolat cu bani în perioadele bune - adică exact ceea ce a făcut şi guvernul nostru până în 2008-2009. Dar dacă România a aderat şi ea la acest tratat la 1 martie, de unde resurse pentru dezvoltare, dacă investiţiile străine dispar sau întârzie, finanţarea de la bănci nu mai are şanse să redevină ce-a fost, iar statul nu-şi mai poate permite să stimuleze economia?