Povestea românului care în anii '90 vindea ziare, iar acum a ajuns milionar în euro şi deţine un lanţ de restaurante cu peste 1500 de angajaţi

Postat la 12 august 2022 194 afişări

Dragoş Mihai Petrescu este un antreprenor român, fondator al lanţului City Grill Restaurants, coordonator al Coaliţiei pentru Dezvoltarea României, vicepreşedinte al Romanian Business Leaders şi secretar general al Organizaţiei Patronale a Hotelurilor şi Restaurantelor. Dragoş Petrescu a preluat şi redeschis restaurantele emblematice Caru’ cu Bere şi Hanu’ lui Manuc şi a achiziţionat şi reinventat restaurantul Pescăruş din Parcul Herăstrau. În prezent, afacerea lui DragoŞ Petrescu este catalogatĂ ca unul dintre cei mai mari operatori din industrie, însumând 15 unităţi tip restaurant şi şase puncte de livrare. În restaurantele Grupului City Grill servesc zilnic masa peste 11.000 clienţi. Interviu: Cristian Hostiuc; Text: Ioana Matei

Tu ai terminat liceul de informatică Tudor Vianu din Bucureşti. Ai făcut Institutul Politehnic. Dacă ar fi să o iei acum de la capăt, uitându-ne cum au evoluat lucrurile cu IT-ul, cu bitcoinul, cu criptomonedele, ai mai intra din nou în acest domeniu al restaurantelor ?

Eu iubesc acum domeniul restaurantelor şi ospitalitatea, iubesc să interacţionez cu oamenii, dar a fost o meserie de antreprenor pe care am învăţat-o. La început nici nu visam să ajung în această industrie, iar apropos de întrebarea ta cu liceul, astăzi nu cred că aş mai face liceul de informatică. E mult prea greu şi am constatat că nu neapărat să faci cel mai bun liceu sau cea mai bună facultate este drumul spre o viaţă fericită, plină de împliniri, e destul de dificil să stai într-un mediu atât de competitiv cum a fost liceul de informatică.

În anii ‘90, ce visai tu să ajungi sau ce visau părinţii tăi?

Părinţii mei nu cred că visau cum aş deveni eu antreprenor, însă cu certitudine visam să fiu pe picioarele mele. Nu aveam niciun ban, venisem din armată, armata aceea cu termen redus ca student la Politehnică. Şi am plecat în comunism în ‘89 şi m-am întors în martie ‘90, în capitalism. Evident, era un capitalism pe care nu-l înţelegeam, dar în orice caz, simţeam că pot să fac ceva pentru mine şi, în loc să mă duc în vacanţă, m-am apucat de treabă, pentru că aveam şase luni de vacanţă în loc de trei până la începerea primului an de Politehnică. Şi mi-am spus că îmi doresc să fiu pe picioarele mele. Am avut o viaţă destul de dificilă. Stăteam la bunici, nu la părinţi, părinţii fiind despărţiţi şi aveam acea nevoie de a nu mai depinde de nimeni. Cred că acesta a fost punctul de la care am plecat în viaţa de antreprenor. Apoi, primul meu job a fost să vând ziare.

Şi le cumpărai tu şi le vindeai mai departe ?

Da, le cumpăram eu şi aveam un comision de 10 %.

Şi cât timp a durat această operaţiune? Care a fost primul tău câştig din această operaţiune de vânzare ?

După o săptămână de vândut de ziare cu primii bani câştigaţi, m-am dus în târg la Vitan ca să fac cumpărături, să-mi iau şi eu blugi Pyramid, care erau la vremea aceea, anii ’90, foarte la modă. După ce am văzut că am cheltuit toţi banii în târg, am zis hai să strâng din aceşti bani şi, după vreo patru luni, am deschis prima tarabă într-o piaţă, respectiv în Piaţa Dorobanţi. Nu-ţi trebuiau prea mulţi bani să deschizi o tarabă în piaţă la vremea respectivă, însă pentru mine a fost următorul nivel. De fapt, toată cariera mea s-au construit cărămidă peste cărămidă. Pornind de la zero e foarte greu să te gândeşti la strategii, ce fel de bani să investeşti, de unde împrumuţi, nici nu-mi trecea prin cap atunci că voi putea depăşi vreodată nivelul unui mic antreprenor, dar îmi doream să fiu acel mic antreprenor care să poată să câştige banii lui.

Când aveai taraba respectivă din Piaţa Dorobanţi şi vindeai ziare, care era visul tău atunci?

Nu mai vindeam ziare. Aveam 200 de produse, de la brânză şi până la cacao pe acea tarabă, ţigări, tot felul de lucruri pe care le găseam în angrourile de la acea vreme, iar visul meu era să cresc. Îmi plăcea foarte tare să stau de vorbă cu oamenii, să le vând, să mă duc să negociez preţurile cele mai bune. Îmi plăcea să ştiu când vine marfa bună şi la un preţ convenabil, să ştiu cum să aşez produsele. Poate cea mai bună şcoală de marketing din viaţa mea a fost acel metru pătrat pe care trebuia să ajung să aşez ca o ikebana toate cele 200 de produse. Deci a fost o şcoală – şi de marketing, şi de balanţă comercială, că trebuia să am nişte bani cu care să mă duc să-mi cumpăr a doua zi marfa, trebuia să fac un adaos comercial, adică piaţa a fost o şcoală foarte bună la 19 ani.

Când ţi-ai dat seama că acest business nu mai stă în picioare ?

Nu mi-am dat seama niciodată că businessul ăsta, la nivelul ăsta, nu mai stă în picioare, pentru că am replicat a 2-a tarabă, a 3-a tarabă... Când am ajuns la 6 tarabe a venit pentru prima oară o ofertă pentru mine să pot să-mi iau un chioşc, să-mi închiriez un chioşc, de la Administraţia Străzilor care se ocupa de asta atunci în Bucureşti. Mi s-a oferit şansa să închiriez un chioşc de patru metri pătraţi, deci eram deja la un nivel maxim, dar deja trecuseră doi ani de muncă la tarabă, desfăşuraţi împreună cu facultatea. În sesiune închideam, de exemplu. Dar totuşi, când am avut această şansă, asta a fost prima bornă de curaj, ca toţi banii pe care eu îi strânsesem în cei 2 ani şi jumătate de muncă, adică vreo 3.000 USD la vremea respectivă, să îi investesc în acest magazin de 4 metri pătraţi. Magazinul n-a mers la început, pentru că nu aveam suficienţi bani ca să am o marfă suficient de diversă în cei 4 metri pătraţi, în aşa fel încât să crească, să am vânzări serioase de la început. Dar am învăţat ce înseamnă vad comercial, am învăţat ce înseamnă să întâmpini clienţii cu drag, cu zâmbetul pe buze şi să creşti zona respectivă. A fost o întreagă muncă şi la nivelul chioşcului. După ce am pus pe picioare chioşcul, am mers la următoarea cărămidă, al 2-lea chioşc, al 3-lea chioşc. Am avut în final 11 chioşcuri.

Ce s-a ales de ele?

Când am ajuns aproape de 8 chioşcuri, m-am uitat mai departe. Ce pot să fac mai departe? Şi atunci, am mers cumva pe direcţia de a învăţa. De ce? Pentru că am realizat că eu singur, cu ce pot eu învăţa ca mic antreprenor voi rămâne toată viaţa la acel nivel. Încă 10, 15 ani, când mă întorceam în Piaţa Dorobanţi şi apoi în Piaţa Amzei, unde am avut tarabele, vedeam acei antreprenori multipli, cu două-trei tarabe în continuare în acele locuri şi am realizat – şi şansa mea a fost că mi-am dat seama de această nevoie de a învăţa şi am fost să zic o persoană curioasă, permanent – că am nevoie să învăţ cum să trec la următorul nivel şi m-am dus la experţi. Cumva, şcoala pe care am avut-o apoi a fost la Shell România, în calitate de francizat. A fost o poveste întreagă şi cu benzinăria respectivă, că m-am dus întâi la Mcdonald's, iar Mcdonald's a râs de mine: „Ce, vine un chioşcar să deschidă restaurant Mcdonald's în România? Nici nu stăm de vorbă cu tine”. Şi am stat în interviuri la Mcdonald's vreo doi ani, lună de lună, la telefon, în care le spuneam „Te rog, hai să îţi mai arăt ce am mai făcut la chioşc”, până a apărut Shell. Când a apărut Shell, după vreo şase luni m-am dus la ei şi Shell m-a acceptat imediat. Am deschis astfel prima benzinărie Shell, cea de la Fundeni, la marginea oraşului. Dar pentru mine a fost un salt uriaş şi o şcoală excepţională. De atunci am rămas cu convingerea că o şcoală, cum este cea tradiţională, liceu sau facultate, te poate ajuta, dar cel mai important, cea mai rapidă cale spre antreprenoriat şi eficienţă este o şcoală dintr-o companie mare, care are o structură excepţională de marketing, de procese, de cum să înveţi operaţiunile. Prima şcoală adevărată a fost pentru mine şcoala lui Shell România şi acolo în magazin, în serviciile de la pompă, în gestionarea combustibilului, dar şi în gestionarea produselor, aveam deja un magazin de 200 de metri pătraţi – a fost o şcoală de nivel superior.

Cât câştigai acolo? Sau cât îţi rămânea ţie?

Îmi aduc aminte, în calitate de francizat Shell, câştigam vreo 40.000 de dolari pe an, 40.000 de dolari pe an în anii ‘97, pe 24 decembrie 1997, erau foarte mulţi bani. Dar nu m-am culcat pe o ureche, chiar dacă am obţinut doi ani mai târziu şi a doua benzinărie Shell, iar cu cele două benzinării, eram întotdeauna în top 10 în lanţul de benzinării Shell la vremea respectivă în România. Nu m-am lăsat, pentru că m-au aprobat,  m-au acceptat până la urmă McDonald's în sistemul de franciză.

De ce ţi-a mai trebuit McDonald's? Era un pariu al tău personal?

A fost pariul cu mine că mi-am pus ca obiectiv să reuşesc să fiu admis la McDonald's şi îmi doream foarte tare să reuşesc. Şi acesta a fost un pariu emoţional cu Dragoş Petrescu, la vremea respectivă, dar şi înţelegerea că businessul de restaurante al lui McDonald's poate fi mai stabil şi mai important decât businessul de benzinărie al lui Shell pentru un partener. Pentru că stăm aici de vorbă cu un antreprenor care nu e chiar un full antreprenor şi e un antreprenor sub o umbrelă, sub un brand, funcţionez cu regulile respective, ceea ce implică mai multă siguranţă, o şcoală bună, dar nu foarte multe grade de libertate.


Care a fost primul tău job?

Primul meu job a fost să mă scol la ora 02:00, ca la ora 02:30- 03:00 să fiu pe linia de asamblare a ziarelor ca să pot să le iau de acolo şi să ajung la 6 dimineaţa ca să le vând. Am ales piaţa Universităţii ca să le pot vinde. Pur şi simplu luam 2000 de ziare. Cu 2000 de ziare am început, a fost primul meu job.

Care a fost primul tău magazin sau restaurant McDonald's pe care le-ai luat?

Nu am reuşit în final să semnez contractul de franciză în România, pentru că România a decis ca, după un an de pregătire şi după trei ani de activitate ca store manager într-un restaurant - şi am fost store manager în două restaurante, - să amâne francizarea locaţiilor, au rămas deţinute de companie până în, probabil, 2010, aşadar încă 10 ani. Şi n-am putut să aştept 10 ani să se decidă McDonald's.

Când ai făcut prima dată primul milion de euro datorie?

Nu mi-a plăcut niciodată să am datorii şi cred că milioane de euro datorie am avut târziu în viaţa mea de antreprenor, probabil după 15-16 ani de când am început, şi am înţeles că totuşi este nevoie şi de bancă pentru a te finanţa, iar noi am avut o strategie de achiziţie a locaţiilor pe zona de real estate pe care noi le operam ca şi restaurant. Adică să beneficiem nu neapărat din chirie, ci din faptul că ne securizam un loc în care noi să beneficiem din calitatea de operator şi atunci am accesat investiţii pe baza creditelor bancare şi am reuşit sau am reuşit «să avem şi datorii», dar şi atunci şi astăzi avem datorii foarte mici, pentru că businessul ăsta de restaurante are multe dezavantaje, dar o calitate esenţială: încasez banii astăzi şi ai un cash flow pozitiv întotdeauna.


CITITI AICI MATERIALUL INTEGRAL

Urmărește Business Magazin

Am mai scris despre:
Dragoş Petrescu,
City Grill,
restaurante,

Preluarea fără cost a materialelor de presă (text, foto si/sau video), purtătoare de drepturi de proprietate intelectuală, este aprobată de către www.bmag.ro doar în limita a 250 de semne. Spaţiile şi URL-ul/hyperlink-ul nu sunt luate în considerare în numerotarea semnelor. Preluarea de informaţii poate fi făcută numai în acord cu termenii agreaţi şi menţionaţi in această pagină.