Pe de o parte, este plauzibila o reala crestere a capacitatii de coordonare a unor gherile instruite, asa cum sunt cele ale teroristului Al-Zarqawi, compuse in mare parte din militanti arabi straini; pe de alta parte, avem de-a face cu orgoliul insurgentilor de a nu fi ignorati, de a dovedi ca reprezinta forte capabile sa puna in dificultate inamicul. Din acest punct de vedere, se poate constata o preocupare tot mai intensa a insurgentilor pentru spectacolul actiunii lor: pare a conta chiar mai putin succesul sau esecul unei operatiuni, atata vreme cat mediatizarea ei e asigurata - iar aici un rol insemnat il au nenumaratele site-uri unde gherilele au grija sa-si publice comunicatele prin care revendica diverse atentate sau sa difuzeze inregistrari video ale actiunilor lor. 

In acest context trebuie privite si actiunile de imagine reprezentate de tot mai desele rapiri de civili straini, urmate de prezentarea aproape imediata a casetelor video cu ostaticii. In-tr-adevar, multe din gruparile care rapesc civili au legaturi religioase (sunitii radicali) si desfasoara actiuni comune (Muadh ibn Jabal, gruparea care ii detine pe ziaristii romani, era pomenita in primavara trecuta ca actionand concertat cu Ansar al-Sunna, care la randul ei are operatiuni comune cu gruparea lui Al-Zarqawi). Unele militii irakiene tin sa-si afirme insa prin actiuni proprii individualitatea, tocmai pentru a evita ca scena insurgentei sa para compusa doar din cateva grupari. Asa se explica faptul ca exista militii care isi castiga notorietate pe plan extern exclusiv prin rapirea sau detinerea unor ostatici. 

Aceste grupari cer bani, pentru ca au nevoie de ei, dar formuleaza si revendicari politice, pentru a atrage atentia asupra seriozitatii cauzei lor. In octombrie 2004, Brigazile Abu-Bakr Al-Siddiq (denumite dupa numele unuia din primii califi) au rapit o poloneza, apoi zece turci, cu totii civili care lucrau in Irak, pe care apoi i-au eliberat, cel mai probabil dupa primirea unei rascumparari, desi amenintasera ca ii vor ucide daca Polonia si Turcia nu-si retrag trupele, respectiv lucratorii din Irak. 

Ca scopul rapirilor este insa in principal unul de imagine o dovedesc cazurile cand rapitorii nu cer nimic concret, ci pur si simplu urmaresc sa determine implicarea unor oficialitati de nivel cat mai inalt in negocierile pentru eliberarea ostaticilor. Batalionul Razbunarii din Irak a rapit (si apoi eliberat in februarie) un politician crestin irakiano-suedez, solicitand regelui si reginei Suediei, Papei Ioan Paul al II-lea, partidelor crestine din toata lumea si noilor autoritati din Irak sa negocieze pentru eliberarea lui. Militia Omar ibn Khattab (tot dupa numele unuia din primii califi) l-a rapit in aprilie pe un oficial pakistanez al ambasadei din Irak si il detine si acum, asigurandu-se ca de negocierile pentru eliberarea acestuia se ocupa personal presedintele Musharraf, premierul pakistanez si autoritatile irakiene. Asemanator este si cazul Brigazilor (Kataib) Muadh ibn Jabal (dupa numele unuia din insotitorii Profetului Mahomed), cea care ii detine acum pe jurnalistii romani si pe insotitorul lor irakiano-american. In astfel de situatii, victoria gruparilor respective nu e nici uciderea ostaticilor, nici satisfacerea revendicarilor politice, ci valva facuta in jurul lor - cu casete video impresionante, cu serii de ultimatumuri, cu manifestatii de strada in tarile ostaticilor si cu interventii politice din cat mai multe tari.