În urma unui studiu coordonat de Lavinia Ţânculescu, lector univ. dr. în cadrul Departamentului de Psihologie a Universităţii Hyperion şi Masterului de Comunicare Managerială şi Resurse Umane (SNSPA) şi senior manager în consultanţă axată pe capitalul uman, care a investigat modul în care au fost percepute dificultăţile în pandemie, a reieşit faptul că respondenţii născuţi între 1995 şi 2002 (cel mai tânăr respondent având vârsta de 18 ani) au, pe majoritatea secţiunilor analizate, percepţii foarte diferite asupra unei situaţii de criză faţă de cei născuţi în generaţiile precedente. „Din perspectiva personalităţii, aceştia sunt mai anxioşi şi mai vulnerabili decât persoanele de peste 25 de ani, dar şi mai deschişi în a-şi exprima propriile emoţii pozitive. De asemenea, au o capacitate de rezilienţă – adică rezistenţă psihică, vigoare, capacitate de repliere – mai scăzută faţă de ceilalţi. E ceea ce s-ar putea încadra în expresia «copii de sticlă», care au tot felul de frici”, notează Lavinia Ţânculescu. Există două tipuri de anxietate investigată în rândul acestora: de perspectivă – „îşi fac griji legat de ce se întâmplă în viitor”, dar şi inhibitorie – „anxietatea îi paralizează şi în momentul acesta sunt lipsiţi de direcţie”. În ambele cazuri, tinerii au scoruri mai ridicate decât respondenţii cu vârste mai mari de 26 de ani.

Una dintre explicaţii, spune Lavinia Ţânculescu, ar putea fi lipsa de modele, faptul că nu au trecut prin perioade dificile, precum comunismul. „Persoanele născute până în '89 au o mai mare capacitate de a se replia – pe vremuri se învăţa la lumânare, se mergea mult pe jos, se aştepta o scrisoare zile în şir –, au experimentat carenţarea de resurse, de limitare a libertăţii, lucruri pe care tinerii nu le-au experimentat vreodată, aşa că e normal să nu le cunoască, cu excepţia celor care provin din familii în care s-au pus foarte multe limite, cu educaţie, mai curând, de tip spartan. Generaţia aceasta nu are exerciţiul experimentării limitărilor reale.” O altă categorie care îi diferenţiază pe respondenţii din această grupă de vârstă faţă de ceilalţi este îngrijorarea cu privire la relaţii. „Cei de sub 25 de ani s-ar teme mai degrabă că vor avea de suferit mai degrabă în registrul relaţiilor, îngrijorându-se că ar putea pierde din prietenii apropiaţi sau că vor pierde relaţiile deja stabilite, ori că familia se va supăra că nu au respectat diverse reguli.” Lipsa de încredere în sine sau neîncrederea că pot gestiona o situaţie dificilă este resimţită, de asemenea, mai acut în rândul celor de sub 26 de ani, iar „viitorul fără scop, fără perspective bune” este la rândul său o temere mai proeminentă a aceleiaşi categorii; scorul înregistrat în rândul respondenţilor din celelalte marje de vârstă, deşi asemănător, a fost mai mic. În cadrul studiului s-a remarcat în rândul celor 100 de respondenţi din această categorie de vârstă şi o mai mare incertitudine legată de serviciu, de competenţa la locul de muncă, teama că nu vor avea lucrurile făcute la zi, precum şi temerea legată de aspectul financiar, că nu îşi vor permite unele lucruri, că nu îşi vor mai putea plăti facturile sau că problemele financiare le vor restricţiona concediile şi călătoriile. În legătură cu interesul Generaţiei Z faţă de călătorii, publicaţia internaţională Forbes, citând un raport realizat de cei de la Booking.com, remarca faptul că utilizatorii cu vârste cuprinse între 16 şi 24 de ani consideră că independenţa este o prioritate maximă, 34% dintre cei interogaţi spunând că preferă să călătorească singuri. Una dintre marile probleme pe care Lavinia Ţânculescu o remarcă în rândul tinerilor de sub 26 de ani, şi cu care spune că se vor întâlni şi de acum încolo, este lipsa răbdării. „Va fi nevoie ca tinerii să îşi antreneze mai mult răbdarea şi amânarea gratificărilor, respectiv să fie capabili să îşi amâne rezolvarea lucrurilor neimportante şi nu neapărat urgente, până când situaţia este un pic mai stabilă.”

O dimensiune foarte interesantă, adaugă ea, se leagă de acceptarea a ceea ce se întâmplă – „tinerii acceptă ce se întâmplă, însă doar persoanele mai în vârstă învaţă să trăiască şi să se adapteze unei situaţii noi. În rândul tinerilor există un tip de pasivitate în această acceptare: deşi acceptă ce se întâmplă şi că nu au cum să schimbe lucrurile, pentru că nu au cele mai exersate mecanisme pentru a gestiona tipul acesta de frustrare, au această tensiune interioară, această impulsivitate de moment. Vor să acţioneze, nu se resemnează, nu se liniştesc. Nu învaţă să trăiască cu situaţia stresantă. Acceptă să respecte regulile, dar nu şi să îşi creeze mecanismele de adaptare la o situaţie de criză.” O altă problemă, spune ea, vine din faptul că tinerii din această categorie de vârstă se plâng foarte des şi pentru orice. Iar unii dintre ei par a fi foarte îndârjiţi. Explicaţia? „Nu au avut ocazia să trăiască vremuri cu adevărat dificile. Nu au fost restricţionaţi mai niciodată. Faptul că au la discreţie lucruri destul de sofisticate nu îi face să aprecieze ceea ce au şi /sau ceea ce sunt. Şi ar mai fi vorba şi de faptul că nu se pot desprinde de copilărie, faţă de alte generaţii, care la 25 de ani aveau copii şi, implicit, responsbilităţi, trebuia să gestioneze situaţiile. Ei se plâng, cel mai probabil, pentru că nu au o greutate reală.”