Dacă o să căutaţi pe YouTube OK Go „I Won’t Let You Down“ o să daţi de un cântecel pe care la vremea lui l-am dat pe site, în care muzicienii foloseau un dispozitiv funny creat de Honda, Uni-Cub pe numele lui, un vehicul cu o singură roată creat pentru deplasările prin spaţiile comerciale de mari dimensiuni. OK Go l-au folosit pentru a crea o întreagă coregrafie care mi-a amintit de musicalurile anilor ’40, somptuoase şi pline de energie, cu mulţi dansatori, în care corpul uman devenea elementul unor construcţii masive.

A fost un succes conform normelor actuale, clipul are 20 de milioane de vizualizări; acum, formaţia a revenit şi promovează, la fel de ingenios vizual, cel mai mare lanţ de mobilier ieftin din China, Red Star Macalline. Cele două clipuri nu sunt nişte accidente, pentru că „Needing/Getting“, un cântec lansat în isteria Super Bowl în urmă cu trei ani, era un parteneriat cu Chevrolet. Repet, oamenii sunt extraordinar de ingenioşi, cu idei şi fac nişte lucruri deosebite din punct de vedere vizual.

OK Go sunt un bun exemplu de extensie a marketingului, aşa cum îl gândeşte societatea modernă postcriză: şi Honda, şi Chevro-let, şi Red Star au ajuns probabil la concluzia că în locul unei campanii de multe milioane, este mai folositor un plasament de puţine milioane, dar cu efect maxim, artiştii folosiţi eliminând şi pericolul respingerii reclamei directe. Ba chiar şi aerul vag de mecenat artistic pe care şi-l permit îi înnobilează.

Pe scurt, bătălia mare care se dă acum este de înglobare în marketing a conţinutului de calitate, muzical, scriitoricesc, cine-matografic sau de oricare va fi fiind el. Nu este un fenomen nou, în fond Microsoft lansa Windows 95 cu Rolling Stones, Apple are un parteneriat substanţial cu U2, eroii virili din filme folosesc de când lumea doar anumite mărci, iar vedetele promovează produse de când a apărut star-systemul. Dar ceea ce în trecut era noutate nu mai reprezintă mare lucru în ziua de astăzi, şi vă dau exemplu modul în care userii au reacţionat la distribuirea gratuită a celui mai recent album U2 şi la faptul că Apple a trebuit să pună rapid la dispoziţia acestora o aplicaţie specială care elimina albumul din playlist.

Trăim vremuri de stahanovism cultural: multă-multă muzică, multe-multe clipuri, mult-mult conţinut video, multe-multe filme, o inflaţie de vedete şi în general o avalanşă de orice. Cărţile, ca să ofer un exemplu inedit, şi-au dublat aproape numărul mediu de pagini în 110 de ani - de la 219 pagini în medie în 1904 la 468 de pagini în 2013, pe o tendinţă de creştere permanentă. Vorbesc despre literatura universală şi nu despre cea din România, despre care nu am date, şi cred că avem de-a face cu un mod rudimentar de a impune citito-rului ideea de „literatură mare“ din partea editurilor, un mod de a fetişiza dimensiunea şi în cultura scrisă.

La nivel fundamental chestiunea cu mult-mult-mult, plus folosirea fără reţetă a unui indicator extrem de periculos, aprobarea mulţimii şi doar a mulţimii, nu poate decât să creeze confuzie, iar recenta nebunie „50 de umbre ale lui Grey“ este cel mai bun exemplu. Dacă peste toate cele mai adăugăm şi marketing neinspirat dozat, distribuit nu cu pipeta ci cu betoniera, rezultă omul nou, căruia i se pare că face parte din Alianţa Rebelilor, dar care s-a dat deja cu Imperiul. OK, go, zic cu un zâmbet.

Pictura Carolinei Iacob, o contrapunere binevenită la subiectul de astăzi.