IULIANA STAN (managing partner Human Synergistics România)

Orice proces de creştere, de dezvoltare sau de schimbare, personală sau organizaţională, presupune parcurgerea unor etape. La nivel tehnic ele sunt aceleaşi: conştientizarea şi acceptarea. La nivel de conţinut începe Turnul Babel: câte bordeie, atâtea obiceie, mai exact „balamucul“.

Există pe piaţă o inflaţie de metode şi de tehnici de conştientizare: o multitudine de abordări de coaching (care duc uşor - uşor, din păcate, profesia de coach către derizoriu), diverse forme de terapii (care fac din activitatea terapeutică, încet - încet, din păcate, o activitate ridiculizată, aparent la îndemâna oricărui absolvent de psihologie), magii, ezoterii şi fumigaţii (care, cele mai multe, sunt şarlatanii evidente). Chiar dacă este vorba despre om în toată subiectivitatea lui şi nu despre vreo ştiinţă obiectivă, există metodologii extrem de riguroase şi solide din punct de vedere ştiinţific care pot facilita procesul de conştientizare. Restul abordărilor sunt tentaţii cu oarecare şansă de reuşită. Unii oameni, de regulă cu o inteligenţă peste medie, cu un pic de strigăt antreprenorial interior şi în urma câtorva experienţe de viaţă „conştientizate“, se erijează în înţelepţi facilitatori ai procesului de „conştientizare“ al altora şi încearcă să le reproducă propriul context, cu încăpăţânare şi cu determinare. Scapă din vedere momentul (conceptul) de „readiness for change“ care este o condiţie unică pentru producerea conştientizării.

Conştientizarea este un proces foarte personal, intim, care se produce fie asistat sau facilitat într-un demers terapeutic sau de coaching de calitate, fie ca o experienţă aflată la îndemâna oamenilor obişnuiţi, dar consecvenţi în autoreflecţie, de a avea propriul proces interior de analiză.

Ca să fac o analogie, atunci când spunem „conştientizare“ este ca şi cum am spune „şcoala primară“, iar când spunem „acceptare“ este ca şi cum am spune „premiant", nu „absolvent de şcoală generală". Aproape orice proces de conştientizare virează de cele mai multe ori, în mod natural şi nu neapărat pentru că aşa ar fi bine, către negare, nu spre acceptare. Natura umană respinge cu bună dreptate subiectivă ideea că face ceva greşit, că nu face lucrurile perfect sau că ar avea ceva de îmbunătăţit. Nu este bine, nu este eficient, dar procesul natural aşa funcţionează. Omului îi este mai la îndemână să explice de ce face un lucru aşa cum îl face decât să se întrebe ce ar putea face diferit. Omul, oricât de mult ar putea, se blindează de argumente pentru propriile acţiuni în loc să facă răsplătitorul efort de a reflecta la o posibilă diversificare sau schimbare viitoare.

Niciun om nu îşi propune ca acţiunea pe care o face el să fie ineficientă sau proastă la nivel de intenţie. Cel mult îşi propune să facă un efort minim neînţelegând profund consecinţele. Intenţia de la baza unei acţiuni poate fi cel mult incompletă, dar, în standardele celui care o întreprinde, ea este, din păcate, maximă.

Conştientizarea, în acest caz, ar putea fi despre percepţia „maximului“, despre a înţelege că intenţia bună şi efortul minim sau nesusţinut nu prea duc la performanţă, dacă performanţa (de vreun fel) poate fi un obiectiv de interes. Conştientizarea ar mai putea fi despre nivelul standardelor, care, deşi par greu de menţinut, poate nu sunt ridicate la nivelul la care ar putea fi. Sau, conştientizarea ar mai putea fi despre înţelegerea mecanismului cauză-efect (intenţie-implementare), în cazul în care „oricât de mult ne-am strădui“ „ceilalţi nu înţeleg“. Şi în acest caz, mecanismul de implementare trebuie schimbat şi adaptat la nevoile interlocutorilor. Personal, mi-a luat câţiva ani de terapie ca să înţeleg că întrebarea zilnică a mamei, până pe la vreo 30 de ani ai mei, dacă am mâncat bine şi dacă sunt îmbrăcată bine (a se citi gros, indiferent de vreme) nu era despre incapacitatea mea de a mă hrani sau despre a decide ce haine este adecvat să port, nici nu avea la bază vreo intenţie de sâcâială, ci era pur şi simplu despre cea mai duioasă grijă posibilă a unei persoane faţă de o alta.

Odată conştientizată percepţia de sâcâială, a apărut nevoia de schimbare. Mama mea nu îşi putea modifica nici întrebarea, nici intenţia (iar ea nu avea nevoie să schimbe absolut nimic pentru că însăşi întrebarea îi producea mulţumire şi fericire), soluţia era ca eu să accept care îi era intenţia. Din acest moment încolo tot mecanismul conştientizare-acceptare funcţionează magic: nu am mai primit niciodată întrebarea cu pricina fără să fi cerut vreodată explicit să nu o mai primesc. Ce am învăţat eu de fapt din acest mecanism a fost ca, minimal, pentru igiena relaţiilor cu interlocutorii mei, să îmi clarific în mod explicit, totdeauna, intenţiile (ex. te întreb / îţi spun asta pentru că… mă interesează, mă surprinde, am nevoie să …).

Astfel, cheia este acceptarea mai mult decât conştientizarea, dar oamenii cred că, dacă raţionalizează pe marginea conştientizării, sunt deja în proces de schimbare. Nicidecum, doar durerea de a accepta că este ceva de schimbat în propriile raţionamente ne validează trecerea corectă prin procesul de conştientizare. Nu este vorba despre nimic vesel aici sau despre vreo acţiune la îndemâna oricui, este vorba despre o durere sufletească profundă care repoziţionează convingeri. Odată repoziţionate propriile convingeri ne putem declara „premianţi".