Recunosc că am ales mult mai greu decât de obicei imaginea care însoţeşte acest text şi la final mă cam durea capul; a fost pictată de Thomas Kinkade, un domn care poate fi numit pictor doar în măsura în care oricine pune nişte culori pe o pânză sau pe un carton poate fi numit aşa şi care a părăsit această lume cu trei luni în urmă, la 54 de ani.

Kinkade este însă un bun exemplu despre cum poţi folosi superficialitatea umană. A spus despre sine că este un pictor al luminii şi nu a ţinut cont de opiniile criticilor care l-au inclus fără să clipească în fenomenul kitsch; ba mai mult, a susţinut că are câte ceva în comun cu Walt Disney sau cu Norman Rockwell şi că vrea să facă oamenii fericiţi. Şi se pare că oamenii au fost destul de fericiţi, pentru că imaginile create de Kinkade şi produsele adiacente îi aduceau vânzări anuale de milioane de dolari şi prezenţa în circa 10 milioane de case americane. Spun imaginile şi produsele adiacente pentru că la Kinkade o pictură era vândută în zeci de variante care difereau între ele prin culoarea şi ornamentele ramei. Ba mai mult, puteai cumpăra căni cu imaginea respectivă, astfel încât fericirea să te lovească nu numai în sufragerie, ci şi în bucătărie sau pe terasă, iar pe lângă căni vin firesc şi calendarele, felicitările sau jocurile de tip puzzle. O schiţă care se cheamă "Începutul unei zile perfecte" ("...o dimineaţă atât de strălucitoare, de limpede, de plină de frumuseţe încât nu te vei putea împiedica să sărbătoreşti magnifica creaţie a Domnului...." - nu-i o prezentare minunată?) se vinde pe site-ul lui cu 29,99 dolari, dar are un discount de 50%. Şi mai trebuie spus că Kinkade nu s-a limitat la fericire cu discount, case de ţară, pergole şi floricele, peisaje idilice sau faruri la malul mării, ci a lucrat şi pentru entităţi economice sau pentru manifestări speciale: Walt Disney, NASCAR, Wal Mart, administratorii Graceland sau cei ai Yankee Stadium s-au folosit de priceperea sa de colorist.

Şi, vor spune unii, ce-i rău în asta? Imaginile au o graţie a lor, sunt plăcute privirii şi odihnitoare, nu? Păi asta-i privirea superficială. Un pictor nu-ţi transmite emoţii estetice simple, te obligă să te încrunţi, să te gândeşti, te ameninţă. Te poţi mulţumi cu "Începutul unei zile perfecte" sau zecile de ţigănci cu umerii dezveliţi pictate de Charles Roka, un alt mare maestru al kitschului, sau cu "Grădina la început de primăvară" din imaginea alăturată. Sau nu.

Un ins pe nume Nicholas Carr, care a scris chiar o carte despre noul fenomen al superficialităţii, povesteşte că, de-a lungul ultimilor ani, a trăit sentimentul că cineva îi rescrie memoria. Înainte putea citi articole lungi sau cărţi, timp de mai multe ore, cu plăcere. Acum concentrarea îi scade după numai o pagină sau două, pierde firul poveştii, îşi caută scuze pentru a face altceva, de preferinţă pe internet: poate un clip video, poate un twitter, poate un articol pe un blog.

Acest tip de schimbare, pe care îl simţim, probabil, cu toţii, nu cred că este rău, la un anume nivel; un exemplu bun este cel al lui Nietzsche, care a trecut la un moment dat de la scrisul de mână la o maşină de scris. Iar rezultatul a fost că şi textele sale s-au schimbat, trecând de la argumente, gânduri şi retorică la aforisme, jocuri de cuvinte şi stil telegrafic.

Rău este când nu mai înţelegi nici aforismele, jocurile de cuvinte şi chiar şi stilul telegrafic se dovedeşte prea stufos; atunci în superficialitatea ta nu mai are loc nimeni, iar convingerile tale devin legi. Noua ordine mondială.