In cadrul centenarului Manifestului Futurist(1), multe expozitii au fost deschise cu scopul de a evoca si a reevalua miscarea si sunt cunoscute polemicile cu privire la felul in care expozitia de la Paris i-ar fi taxat pe futuristi drept niste epigoni ai cubismului, in vreme ce diferitele manifestari italiene incearca sa le sublinieze originalitatea si diversitatea. Dintre toate expozitiile imi pare ca se distinge din varii motive cea organizata la Palazzo Reale din Milano. Nu-mi amintesc ce ziar, in recenzia facuta manifestarii, s-a plans ca lipsesc din ea marile incunabule ale miscarii, cu alte cuvinte “Dinamismul unui fotbalist” de Boccioni(2) sau “Funeraliile anarhistului Galli” de Carra, dar aceasta n-ar trebui sa deranjeze, si nu pentru ca acestea sunt opere ce au fost expuse in numeroase ocazii, ci pentru ca expozitia prezinta ceva si mai de seama si mai mult.

 

In locul anumitor opere majore ne arata ceea ce exista inaintea futurismului si concomitent cu el, mai cu seama la Milano, acolo unde s-a dezvoltat futurismul inainte de a debarca in Franta. Expozitia acopera si perioada post-futurista, ajungand pana la unii dintre contemporanii nostri importanti, dar daca e evident ca o traditie artistica genereaza intotdeauna influente, mai putin evident este ceea ce se intampla inainte de fatidicul 1909.

 

In fond, noi am fost obisnuiti sa gandim ca inainte au existat realistii, de genul lui Michetti(3), care-i placeau lui D’Annunzio(4), portretistii damelor, de genul lui Boldini, simbolistii sau divizionistii decadenti de soiul lui Previati, toti cei pe placul bunilor burghezi care frecventau muzeele si galeriile; iar apoi, dintr-o data, ar fi avut loc o zdruncinatura neasteptata, una dintre acele rasturnari rapide ce schimba istoria, precum revolutiile sau natura, precum cataclismele, si au aparut avangardele istorice, printre care in Italia a fost si futurismul. Multi cunosc teoria matematica a “catastrofelor” teoretizata de Thom(5): o catastrofa, din acest punct de vedere, este ca o cotitura brusca - inainte nu exista nimic, iar dupa exista totul sau viceversa. In acest sens sunt catastrofe somnul sau moartea (cu o clipa inainte de a muri, monsieur de la Palisse(6) era inca viu), dar si, potrivit anumitor interpretari, diferite evenimente istorice, ca de exemplu rascoalele, sau miscari cum sunt revoltele in inchisori (si ar fi o catastrofa chiar si o vindecare miraculoasa). Acum, expozitia milaneza ne face sa vedem cu ochii nostri ca futurismul nu a fost o catastrofa.

 

Nu trebuie decat sa privesti operele expuse pentru a-ti da seama (pentru a nu mai pomeni de formele in lichefiere ale unui sculptor de la finele secolului XIX, ca Medardo Rosso) de faptul ca in primii ani ai secolului XX si inainte sa apara marile capodopere ale futurismului, in timp ce Carra, Balla sau Boccioni isi picteaza inca tablourile lor figurative (in care critica a recunoscut de ceva vreme semintele futurismului ce avea sa vina), anuntul dinamismului futurist se cuibareste acolo unde in mod normal nimeni nu l-ar fi asteptat sau nu l-ar fi cautat.

 

In 1904, Pellizza da Volpedo(7) face un “Automobil la Passo del Penice” unde automobilul aproape ca nu se vede, dar se vede un drum derulandu-se prin rapide dungi de penel. In 1907, Previati picteaza o “Caruta a soarelui”, ce combina al sau istovit simbolism cu o reprezentare tangibila a miscarii rapide si spasmodice a astrului. Si sunt doar cateva exemple, dar e ca si cum ultimii simbolisti, ca Alberto Martini, i-ar fi anuntat pe futuristi, iar viitorii futuristi i-ar fi avut in vedere pe divizionisti si simbolisti. Ca sa nu mai vorbesc de un Angelo Romani, care intre 1904 si 1907 elaboreaza portrete si forme imposibil de definit numite “Urlo” si “Libidine”, incalificabile altfel decat simbolisto-futuristo-expresionisto-abstracte, mult mai hazardate decat picturile futuriste de mai tarziu -, si se intelege atunci de ce Romani va adera la manifestul futurist pentru ca mai apoi sa se disocieze de el, ca si cum pe ascuns ar fi cautat alte lucruri.

 

Dincolo de povestea miscarilor artistice, expozitia de la Milano inspira multe reflectii. Fapt este ca am fost obisnuiti de istoriografie sa vedem toate marile evenimente istorice intocmai precum niste catastrofe: patru sans-culottes iau cu asalt Bastilia si izbucneste revolutia franceza, cateva mii de desculti (dar se pare ca fotografia a fost ticluita) iau cu asalt Palatul de Iarna si izbucneste revolutia rusa, un arhiduce este impuscat si aliatii isi dau seama ca nu se poate convietui cu Puterile Centrale, este omorat Matteotti si fascismul decide sa se transforme in dictatura. In schimb, stim ca faptele ce au servit drept pretext sau, cum s-ar spune, drept semn de carte pentru a putea fixa inceputul unui anumit lucru aveau o importanta minora si ca marile evenimente ale caror simboluri au devenit ulterior s-au desavarsit printr-un lent joc de influente, cresteri si descompuneri.

 

Istoria este noroioasa si vascoasa. Un lucru de pastrat in minte intotdeauna, intrucat catastrofele de maine tot astazi se desavarsesc, pe furis.

 

1. Futurismul este o miscare a modernismului artistic italian, de revolta impotriva traditiilor culturale si glorificare a societatii contemporane. Initiatorul acestui curent a fost poetul Fillipo Tomasso Marinetti, prin publicarea in 1909 a Manifestului Futurist.  

2. In pictura, futurismul este reprezentat de Umberto Boccioni, Gino Severini, Giacomo Balla, Carlo Carr si Luigi Russolo, care publica la 8 martie 1910 “Manifestul picturii futuriste” si ulterior (1915) “Manifestul construirii futuriste a universului”.

3. Francesco Paolo Michetti, Giovanni Boldini, Gaetano Previati - pictori italieni.  

4. Gabrielle D’Annunzio, poet, romancier si dramaturg.

5. In teoria matematicianului francez René Thom, catastrofa apare atunci cand “o variatie continua a unor cauze produce o variatie discontinua a efectelor”.  

6. Este vorba despre un cantec popular francez usor absurd despre un capitan mort in batalia de la Pavia din 1525.  

7. Giuseppe Pellizza da Volpedo, pictor.