Priviţi-l pe Holbein drept un blogger al vremurilor sale; a descris lumea sa, dar a înţeles, cu sute de ani înainte de a fi definite în cărţi, principii de marketing şi idei filozofice pe care le-a folosit în pictură.

Hans Holbein era un ins masiv, cu fălci pătrate, tunsoare castron şi privire severă şi pătrunzătoare; a fost unul dintre portretiştii de seamă ai secolului al XVI-lea într-o lume a Renaşterii eliberată de stagnarea Evului Mediu. Neamţ trăitor la curtea lui Henric al VIII-lea, Holbein i-a cunoscut pe Thomas Morus sau Anne Boleyn şi a fost prieten cu filozoful Erasmus din Rotterdam; un umanist şi un talent uriaş.

"Ambasadorii" a fost pictat în 1533, cu zece ani înainte ca artistul să moară, tânăr, de ciumă. n tablou sunt doi bărbaţi, unul cu aer prosper, înveşmântat ca atare, şi unul cu aer auster; au fost identificaţi drept Jean de Dinteville şi Georges de Selve, primul ambasador al regelui Franţei. Cei doi se sprijină de o piesă de mobilier care adună o sumedenie de obiecte şi există o întreagă literatură care poate explica simbolistica fiecăruia dintre acestea - lăuta cu coarda ruptă, instrumentele astronomice şi de navigaţie, globul celest, hărţile, un glob pământesc; nici măcar ţesătura de pe raft, mozaicul pardoselii sau poziţiile celor doi, cu conotaţii, pare-se, sexuale, nu au scăpat de ochiul pasionaţilor.

Dar ceea ce stârneşte cel mai tare este ciudata imagine de pe podea, alungită, care contrastează strident cu restul. Prima dată ochiul nici nu o observă, atras de cei doi şi de obiectele care îi înconjoară; abia apoi privirea sesizează frântura, nefirescul obiectului alungit. Unii îşi vor da seama, dar cei mai mulţi nu: este un craniu uman, deformat printr-un procedeu numit anamorfoză şi care poate fi văzut normal numai dintr-un punct anume.

Ce caută acolo? De ce l-a folosit Holbein?

Explicaţia pe care o veţi regăsi cel mai des este "memento mori"; Holbein vrea să ne amintescă de vremelnicia omului pe pământ.

Nu cred. Oricum, nu chiar aşa de simplu.

Holbein era un pictor într-o lume a pictorilor, dar nu numai; o lume a inovaţiei. Inşi precum Gutenberg, Hieronymus Bosch, Botticelli, Durer, Jan van Eyck, Leonardo da Vinci, Cristofor Columb sau François Villon i-au populat lumea. Şi chiar dacă veştile circulau cu viteza armăsarului, lumea era la fel de mică cum este şi astăzi.

Aşa că Holbein a intuit că trebuie să se diferenţieze; astăzi oricine îţi spune "te diferenţiezi sau mori". Pe la 1500, într-o lume a pictorilor, repet, Holbein a înţeles că trebuie să-i oferi privitorului nu numai tehnică, culori, perspective sau alegorii mărunte, ci să-i pui şi mintea în mişcare, să-l faci să gândească. Doar Bosch dintre contemporanii săi, cu toate fantasmele sale, pare că a mai înţeles aceasta. Asta, desigur, dacă nu a fost nebun.

Totuşi, de ce craniul?

Veţi înţelege dacă aţi citit despre Nassim Nicholas Taleb şi a sa lebădă neagră. Taleb, filozof, matematician, manager de hedge fund şi trader care a ştiut despre criza economică mondială, cu toate că nu a prezis-o, şi care s-a umplut de bani pariind pe neprevăzut şi scriind despre acesta.

Deformat, nepotrivit, neliniştitor, deranjant, craniul lui Holbein este o lebădă neagră. Este doza de neprevăzut care ne schimbă viaţa, dar care ne obligă să gândim. Cea mai naivă explicaţie pentru deformarea sa este, cred, şi cea corectă: tabloul a fost pictat pentru a fi văzut în timp ce urci nişte scări; Holbein ne învaţă, pur şi simplu, să privim corect, din unghiul potrivit; să evităm facilul, concluziile evidente şi să cernem bine faptele.

Asta fără a uita că suntem muritori.