In istoria ultimelor decenii ale comunismului exista un episod ce-mi revine constant in minte ori de cate ori aud estimari valorice:

la inceputul anilor ‘80, Nicolae Ceausescu prelua din mers o idee pe care politruci de casa - pe baza analizei unor istorici, probabil - i-o vanturasera pe la ureche.

Anume ca, in trecutul sau, acest teritoriu care ne apartine azi ar fi fost jefuit de bunuri si sume in valoarea echivalenta a 14.000 de tone de aur fin. Biruri, prazi de razboi, peschesuri, rechizitii etc., toate erau inventariate si echivalate monetar, pe cat se putea recompune din marturii si documente, din epoca dacilor si pana la al doilea razboi mondial.

Ideea acestui trecut transpus intr-o formula valorica mi se pare fascinanta. Desigur, ea nu are nici o consecinta practica. Este putin probabil ca cineva din aceasta tara i-ar mai putea cere lui Silvio Berlusconi aurul pe care Traian l-a luat din tara lui Decebal. Socoteala era, de fapt, in perfecta concordanta cu fanteziile identitare si cu lamentatiile regimului. Pentru ca se incepea o apriga inchidere in sine, trebuia cautata o justificare pentru autarhie.

Azi, in schimb, suntem in plina deschidere. Sociologul Dorel Sandor a avansat ipoteza - plecata dintr-o estimare a analistului Ilie Serbanescu - potrivit careia zilnic, in Romania, prin fraude fiscale diverse, tranzactii la negru si activitati gestionate mai jos de pragul legii, s-ar pradui intre 12 si 20 de milioane de dolari. Intr-o tara in care lipsa de fonduri este cel mai la indemana alibi pentru toate esecurile, aceasta suma pare nu numai respectabila, ci de-a dreptul aiuritoare. Se insala cine mai crede ca in Romania nu ar fi bani. Ei exista, dar sunt prost gestionati - sau bine camuflati, depinde de cum vreti sa spuneti.

Care sa fie, in aceste conditii, valoarea Romaniei prezente? Teribila intrebare. Ce anume ar intra in calcul? Produsul intern brut, activele si pasivele tuturor firmelor din Registrul comercial, banii trimisi acasa de capsunari, bunurile mobile si imobile al caror statut este inca in discutie? Initiativele, munca si riscurile fiecaruia dintre noi? Piscinele fotografiate in revistele mondene si plangerile asistatilor social din buletinele de stiri ale televiziunilor? Datele din topul celor mai bogati romani si statistica dezolanta a raportului dintre pensionati si populatia activa? Da, toate acestea pot fi, la rigoare, cuantificate macar aproximativ. Suma totala este, cred, mai mare decat cele mai optimiste banuieli ale noastre.

Nimic, din bogatia unei tari, nu poate sa dispara pur si simplu. Un minus dintr-o banca duce inevitabil la un plus intr-un cont aflat intr-un loc mai mult sau mai putin paradiziac al fiscalitatii. Pe marginea combinatului in agonie de la Galati s-au nascut zeci de firme, multe cu un profit generos. In Sanatate, firmele de medicamente si de instrumentar medical impun sau doboara ministri - tocmai pentru ca este vorba despre sume uriase, care-si cauta un loc de manevra in cautarea unui beneficiu.

Romania, in ciuda salariului mediu al romanilor, este o tara bogata. Nu in sensul in care o spun refrenele literaturii noastre de manual scolar, ci in sensul ca, de ani de zile, spre tara au venit bani. Si ei au intrat in circuit.

Castigul cel mai mare pe care ni-l putem permite este sa acceptam ca in aventura acestor valori printre noi exista si o zi de maine. Altfel spus, romanii sunt intr-o continua imbogatire - doar ca mai ramane sa si simta asta.