Primăvara ploioasă, în metrou, cu miros nesuferit de câine ud şi cu lume multă, mai încruntată decât de obicei. Pe scaunul din faţa mea stă un tip mare, puţin îngândurat, cu pantofi butucănoşi, din aceia ieftini, luaţi din piaţă, cu talpa groasă şi cu nişte ornamente creţe, cam urâte.

Pantaloni cu genunchi, dar curăţei, mâini zdravene şi muncite. Lângă el o femeie subţire, cu un aer liniştit, mai degrabă tânără, tinereţea aceea fără vârstă, valabilă şi la 50 de ani. Fustă gri şi haină mai degrabă de muşama.La o zguduitură a vagonului s-au privit şi atunci am realizat că sunt împreună; privirea ei s-a luminat frumos, s-a uitat la el cumva special, fără să zâmbească, dar curat, limpede. Pentru o secundă şi el a părut mai puţin încruntat şi i-au sclipit şi lui ochii. Au comunicat şi, timp de o secundă, şi-au spus cât într-un roman gros. Mi-a făcut bine privirea aceea a lor, o regăsesc din ce în ce mai rar, pe stradă

sau aiurea; o fărâmă am păstrat-o, iar pe cei doi i-am trecut în lista mea de învingători mărunţi - se aveau unul pe celălalt, adică stăpâneau toată lumea.

Doi. Hotel scorţos, de superlux, unde se ţine o adunare despre viitorul satului românesc după aderarea la Uniunea Europeană. Normal, lipsesc ţăranii şi nu a fost invitat nici măcar unul sau doi primari de sat; sunt prezenţi însă oficiali de la Comisia Europeană, cercetători, sociologi, ceva ziarişti.

Pe rândul al doilea de scaune stau două Costume Negre cu Cămăşi Albe şi Cravate Grena şi cu Pantofi cu Botul Ascuţit Foarte, Foarte Lucioşi, despre care îmi dau seama mai târziu că au funcţii la un minister şi la Preşedinţie. Costumul de la minister a stat liniştit, a ascultat părerile vorbitorilor despre satul românesc, s-a cerut la tribună şi a vorbit şi el ceva, pe urmă a plecat. Costumul de la Preşedinţie a ascultat şi el atent şi a vorbit, dar de pe scaun. A atras atenţia asupra faptului esenţial că, în legătură cu satul românesc şi cu integrarea în Unuinea Europeană, ne aflăm într-o stare de "asimetrie de atenţie".

Pe urmă a plecat.Cum stăteam mai în spate, nu-i văzusem până atunci ochii; nu i-am văzut nici după ce s-a ridicat şi a plecat, pentru că avea ochelari negri. Lumina de pe candelabrele scumpe s-a reflectat o fracţiune de secundă în lentilele negre.

Trei. Margine prăfuită de capitală europeană şi un taxi cam rablagit, condus de un tip solid, ras în cap şi cu cămaşă în pătrăţele. Mă ceartă că am urcat în faţă, dar il ignor; mă ceartă în continuare pentru că i s-a părut că vreau să trântesc uşa, de care, de altfel, nici nu mă atinsesem încă. A închis el uşa. Obosit de ceartă, taximetristul meu a tăcut preţ de câţiva kilometri.

Dar nu mulţi. "Ce ne facem, dom'le, cu Băsescu ăsta?", mă întreabă la un moment dat, asta după ce şi-a dat seama că lucrez prin presă. Nu m-a lăsat să-mi declin competenţa în legătură cu modul de întrebuinţare al preşedintelui şi a continuat, fără punct şi virgulă, dar cu intonaţii pline de năduf să mă informeze în legătură cu starea drumurilor, cu vilele construite nu ştiu pe unde, cu modul în care se descurca el odată şi cu modul în care unii au pus stăpânire pe unele spaţii comerciale şi cum respectivele spaţii comerciale îşi schimbă oferta - prea des pentru puterea de înţelegere a omului meu. Întrebarea retorică "…păi ştii dumneata?…" se repeta destul de des; la întrebarea mai puţin retorică "…păi ştii dumneata cât costă kilu de slănină?…" am ajuns la gară şi a trebuit să-l determin să oprească pentru a coborî, în sfârşit.

Taximetristul a coborât ca să deschidă portbagajul; am profitat de momentul de tăcere pentru a-i comunica că ştiu cât costă kilu de slănină şi că, fără nicio legătură cu toate cele pomenite, cred că lui o să-i fie tot mai greu, în continuare. Am prins în ochii lui o lumină derutată, nu ştiu dacă era în legătură cu slănina sau cu bacşişul lăsat.