Cand ne cerem scuze? Atunci cand am facut un lucru nepoliticos, pe care insa nu-l consideram foarte grav, astfel ca pe de-o parte consideram ca cel ofensat trebuie sa ne ierte imediat, pe de alta parte ne manifestam dorinta de a inchide litigiul pentru a ne putea comporta in continuare la fel.

Nu ii cerem scuze celui pe care il snopim in bataie, ci doar celui pe care l-am lovit usor mergand prea repede. In acest sens, de ceva timp plictiseste putin viciul devenit de-acum universal care-i face pe unii sa-si ceara scuze pentru mari evenimente istorice, genociduri, injustitii ce invoca razbunarea divina. In cazuri atat de grave nu ne cerem scuze: admitem ca am gresit si nu avem pretentia ca cei lezati mai trebuie si sa ne aline virtuoasa noastra suferinta morala.

In recentul sau discurs din Polonia, Joseph Ratzinger pare a se fi delimitat de multele ocazii in care predecesorul sau si-a cerut scuze pentru ceva ce Biserica si/sau crestinii au facut in trecut. Spun "si/sau" pentru ca aceasta mica diferenta este miza intregii discutii: Papa lasa sa se inteleaga ca daca crestinii au facut lucruri putin laudabile, asta nu inseamna ca Biserica i-a incurajat sa le faca, dar ca (daca din intamplare le-ar fi incurajat) trebuie totusi tinut cont de vremuri. Intr-adevar, a fi justificat pedeapsa cu moartea inainte de Beccaria* este altceva decat a vrea s-o reintroduci ulterior. 

Cu toate acestea, chiar si daca tii cont de spiritul vremurilor, exista anumite lucruri greu de inghitit. Cititi "Cristiani in armi. Da San’Agostino a Papa Wojtyla" de Maria Teresa Fumagalli Beonio Brocchieri (Laterza, 16) care parcurge practicile si teoriile a peste 15 secole de crestinism, pentru a demonstra cu documente la mana toate situatiile in care preoti si oficiali ai bisericii, teologi si sfinti, au justificat sau de-a dreptul au glorificat razboiul, specificand numeroasele cazuri in care era drept sa omori eretici, pagani, necredinciosi, indieni din Lumea Noua si alte categorii de persoane nedorite si/sau periculoase. Sunt doua sute de pagini de ci-tate care incep de la Sf. Lactantiu, trec prin Sf. Augustin, Sf. Ambrozie, Sf. Bernard, Sf. Toma, Papa Grigore al XIII-lea (care binecuvanteaza Noaptea Sfantului Bartolomeu), Thomas Morus si Campanella, fara sa-i treaca cu vederea pe prea belicosii protestanti si anglicani, pana la parintele Gemelli sau la "Catechismo per gli adulti" compus in 1991 de episcopatul francez, unde se aminteste ca "pierderii onoarei ii este de preferat razboiul, o drama superioara".

Acesta este inventarul si s-ar gasi motive pentru a cere scuze, chiar daca il inteleg pe Vittorio Messori care, in Corriere della Sera din 26 mai, observa ca, daca se intra in sindromul cerutului scuzelor, atunci Biserica ar trebui sa-i decanonizeze pe multi dintre sfintii sai din secolele trecute, ridicati in slavi tocmai pentru ca au practicat ca virtute ceea ce in prezent este considerat vina. Doar ca Messori foloseste un argument al lui Montanelli, iar Montanelli, suspectez eu, nu dorea nicidecum sa denunte o absurditate, care-l framanta pe Messori, ci mai degraba sa semnaleze cu hilara si feroce malitie o consecinta inevitabila.

Ceea ce mai indulceste inventarul este mai curand faptul ca Fumagalli arata felul in care aceasta succesiune de sustinatori ai razboiului se ciocneste cu eforturile pasionate ale oamenilor Bisericii, care au incercat sa imblanzeasca conflictele armate (considerate inevitabile) dictand reguli menite sa le diminueze oroarea, cu sanctionarea oricarui "razboi sfant" de catre Marsilio da Padova, cu apelurile lui Nicolaus Cusanus, care prevedea o pace universala de obtinut printr-o intelegere  intre diferite religii, pana la rebeliunile pontificale, de la cele ale lui Benedict al XV-lea la cele ale lui Ioan al XXII-lea, impotriva "masacrului inutil". Tocmai din cauza acestei dialectici intre sustinatorii razboiului si pacifisti, pretextul ca timpurile erau cum erau ar trebui insa refuzat. (Multi au reusit sa se opuna mentalitatii propriei epoci: alaturi de Sf. Bernard, care ar fi mancat un musulman la micul dejun si altul la cina, exista totusi Sf. Francisc, iar contemporana cu Oriana Fallaci a fost Maica Tereza din Calcutta.) Cu toate acestea, justificarea timpurilor nu este in totalitate de aruncat. Chiar daca Fumagalli, in concluzie, pune aceste contradictii pe seama celor mai profunde instincte umane ale agresivitatii, eu as spune mai curand ca, pentru a se transforma in religie universala, mesajul evanghelic a trebuit sa-si regleze socotelile cu lumea pe care se altoia, cu uzantele si moravurile salbatice ale Imperiului si cu mistica razboinica a popoarelor barbare. S-a adaptat, la fel cum a crestinat festivitatile pagane si a oferit imediat o pleiada de sfinti taranilor pagani, incapabili sa renunte la politeismul lor confortabil. Un lucru este mesajul crestin si altul este civilizatia crestina ca fenomen romano-barbar.

Sa ceri scuze pentru o cultura pe care multi o situeaza la temelia Europei si care a legat intr-un mod indisolubil Evanghelia si cruciadele? Mai curand, as spune eu, sa invatam din aceasta lectie a evalua cu aceeasi flexibilitate luminile si umbrele altor religii si ale altor culturi. Acesta chiar ar fi un mod intelept de a ne spala pacatele.

Umberto Eco este autorul romanelor "Baudolino", "Numele trandafirului" si "Pendulul lui Foucault". Puteti citi urmatorul comentariu al lui Umberto Eco in editia BUSINESS Magazin care apare in 2 august.

* Cesare Beccaria, jurist italian, autor al celui mai faimos denunT al pedepsei cu moartea, "Dei delitti e delle pene" (1764), In care susTine cA, prin acest tip de pedeapsA, pentru a sancTiona un delict, statul comite un altul.