În momentul în care a sunat telefonul prin care era anunţată că a primit premiul Nobel pentru literatură, Svetlana Aleksievici, scriitoare şi jurnalistă, călca rufe; poate fi un început mai bun decât acesta pentru o piesă contemporană cu profundă aromă rusească, în care vorbim de marele război, de vitejia femeilor şi de grozăviile care au avut loc între 1939 şi 1945?

Un soi de ironie face să scriu acest text pe 9 mai, de ziua victoriei, aşa cum o sărbătoresc ruşii, şi să citesc ultimele paragrafe din carte, printre care şi acesta: „Ziua Victoriei... o aştept în fiecare an şi mi-e frică de ea. Cu săptămâni înainte las rufele să se strângă şi spăl toată ziua. Simt nevoia să fiu ocupată. Iar când ne întâlnim între noi, nu ne ajung batistele. Astea sunt întâlnirile noastre, ale fostelor combatante. O mare de lacrimi. Nu‑mi plac jucăriile militare, pentru copii. Tancuri, pistoale... Cine a inventat aşa ceva?“. Rândurile sunt grăitoare pentru ceea ce înseamnă „Războiul nu are chip de femeie“, prima carte scrisă de Svetlana Aleksievici, acum apărută în româneşte la Editura Litera, în colecţia „Clasici contemporani“.

Lumea occidentală a uitat ce înseamnă războiul; acum un conflict armat este fie un soi de film cu imagini neclare în care se văd explozii, dar nicio picătură de sânge, la jurnalele de ştiri, fie reportaje făcute de entuziaşti, cu luptători neînfricaţi şi maşini prăfuite. Svetlana Aleksievici lasă 200 de femei, printre care conducătoare de tanc sau lunetiste, dar şi infirmiere, să povestească cum le-a schimbat războiul, cum au învăţat să ucidă şi ce le-a înspăimântat, să vorbească despre foamete şi violenţe sexuale şi despre moarte.

Nu lipsesc nici mici fragmente de viaţă cotidiană, pline de tandreţe sau umor, care ne arată că mulţi rămân oameni chiar şi în vermuri sălbatice. O schimbare majoră de la abordarea cumva universală a istoriilor despre război, cele scrise fie de generali pentru care morţii sunt simple numere la capitolul pierderi, fie de autori de succes, care povestesc istorii despre inşi neînfricaţi, care omoară singuri divizii întregi de duşmani; oricum, poveşti pline de testosteron, abordări strict şi profund masculine.

Svetlana Aleksievici a adunat mărturiile care stau la baza cărţii timp de patru ani şi a vizitat mai bine de 100 de oraşe şi sate pentru a înregistra mărturiile veteranelor războiului. Cartea a fost publicată în 1985, în perioada de reformă cunoscută drept perestroika, ceea ce îi explică succesul: a fost vândută în milioane de exemplare.

Probabil că editura ar face bine să continue publicarea cărţilor Svetlanei Aleksievici, pentru că următoarele privesc războiul rusesc din Afganistan, dezastrul de la Cernobîl şi chiar prăbuşirea Uniunii Sovietice. Recomandăm, foarte bună!