Ce alegem ca viziune de dezvoltare? Continuarea proiectelor mici sau integrarea lor într-un singur proiect naţional de dezvoltare a României? Sunt 40.000 de proiecte de investiţii publice începute şi neterminate în România. Unele începute încă din anii 70, dar în continuare neterminate. Aşa cum se anunţă, alte "şantiere" sunt pe cale să primească atenţia noastră în 2013: modificarea Constituţiei, reorganizarea administrativă, legea electorală, legea sănătăţii, legea educaţiei, salarizarea în sectorul public, finalizarea acordului cu FMI şi negocierea altuia, adoptarea euro, intrarea în spaţiul Schengen, lupta împotriva evaziunii fiscale, exploatarea gazelor de şist. Şi multe altele. Nu degeaba suntem ţara meşterului Manole!

Ce ar putea aduce 2013 în această inflaţie de şantiere? În opinia mea, nimic nu ar fi mai aşteptat şi mai necesar decât un principiu ordonator în eforturile de tot felul de dezvoltare a României. Un principiu ordonator care să dea naştere unui alt model de dezvoltare, ce va conduce la integrarea noastră de facto în lumea Vestului. E bine că ajungem la PIB-ul din 2008. Trebuie să ne uităm însă şi la nivelul de investiţii, la puterea de cumpărare, la creditarea economiei, chiar şi la lecţiile învăţate în perioada de creştere economică, cu prea puţină dezvoltare, cu prea multă polarizare, sărăcie şi excludere socială (în 2008, 66% dintre români nu simţeau efectele creşterii economice). Afirmarea unui model de dezvoltare pentru România trebuie să devină mult mai concretă, mai palpabilă şi dezbaterea din Parlament a bugetului pentru 2013 este cea mai bună oportunitate. Prea mult în ultimii ani s-au anunţat reforme fără ca ele să aibă în spatele lor mai mult decât un calcul sau un ifos politic - mai puteţi număra câte reforme, anunţate de Băsescu şi de guvernele sale, care au murit în paginile ziarelor sau în platourile televiziunilor de ştiri? În timp ce la noi se vorbea, vecinii noştri au acţionat, astfel încât Bulgaria aproape a finalizat aderarea la OECD, a crescut la 40% veniturile prin reforma masivă la administraţiile financiare şi în vămi şi apoi au scăzut taxele la 10%. Şi ne mirăm că din ce în ce mai mulţi români aleg să-şi înregistreze firmele şi maşinile acolo.

Începând cu 2013, logica reformelor trebuie să corespundă cu o logică a bugetului, a alocării, chiar multianuale de resurse publice şi o lege a execuţiei bugetare, pentru a şti cum şi cu ce randament se folosesc banii din educaţie, sănătate sau de investiţii. Un viitor pentru România se construieşte cu realism şi cu resurse care pot fi cu adevărat obţinute, nu doar previzionate. Pactul Fiscal a intrat în vigoare, ceea ce presupune că prima versiune de buget trebuie să fie dezbătută în Parlament înainte de a fi trimis la Comisie.

Actualul Parlament este unul dintre cele mai încărcate de responsabilitate după 1989. Actuala majoritate solidă a primit sarcina de a spune, democratic şi coerent, ce îşi doreşte România pentru ea în anii care vin şi care sunt primii paşi în 2013. Nu, nu votăm doar bugetul pentru 2013; trebuie să votăm un plan pe 4 ani, cu primele ţinte clare pentru 2013. Acest guvern şi acest Parlament au atât buna-credinţă, cât şi frica (uitându-se la ce i s-a întâmplat PDL) să-şi asume un asemenea efort.

Ce ar putea conţine acest plan pentru 4 ani şi acest nou model de dezvoltare? Răspunsuri la nişte obiective simple, spun eu: cum facem să avem creştere economică solidă, de minimum 3-4% pe an, o creştere care să ne permită dezvoltarea şi nu supravieţuirea (aşa cum se întâmplă acum cu cea de 1-2%)? Cum facem să avem măcar atâţia salariaţi câţi pensionari? Cum facem ca România să înceteze a fi o ţară din care doar se pleacă? Cum facem să ajungem la mult-dorita independenţă energetică şi agroalimentară? Cum spunem stop proiectelor atribuite cu dedicaţie - "pet projects", cum le spun americanii?

7,5 miliarde euro sunt prea puţini pentru 40.000 de proiecte de investiţii publice începute. Dar se pot dovedi suficienţi pentru câteva sute care să ducă într-adevăr la crearea de locuri de muncă şi la refacerea potenţialului nostru economic. M-aş bucura să văd la dezbaterea bugetului o astfel de listă de câteva proiecte-cheie.

Banii de la buget sunt întotdeauna prea puţini. Dar se pot dovedi suficienţi dacă avem măsură, pentru reformele pe care hotărâm să le începem şi să le terminăm în 2013. Că e vorba de reforma administraţiei, a sănătăţii, de energie sau de agricultură, e nevoie de câteva lucruri simple - de realism şi de onestitate. Sau putem încerca să folosim şi alte surse de finanţare a economiei. E ultima şansă de face din Bursa de la Bucureşti un instrument alternativ de finanţare a economiei, după promisiunea ratată a Fondului Proprietatea.

Banii de la buget pot fi întotdeauna prea puţini, dar trebuie să nu uităm că nu sunt singurii care să finanţeze dezvoltarea, locurile de muncă şi creşterea nivelului de trai. Există bani europeni, există investiţii străine (cu precădere în zonele de energie şi agricultură). Cu restructurarea managementului fondurilor europene, cu o idee coerentă despre România pe care să o prezentăm cu toţii în străinătate, nu e chiar muncă sisifică, nu?

Peste toate, aş aşeza ceea ce eu numesc "sanitarul naţiunii" - transparenţa şi buna guvernare. Nu mai merge doar să reduci numărul celor din jurul mesei, e nevoie ca găurile prin care se risipea bugetul public să fie închise. Nimeni nu-şi pune nici încrederea, nici banii într-o ţară în care nivelul corupţiei e considerat înfricoşător.

În final, ceea ce începem în 2013 printr-un buget pentru dezvoltare trebuie să terminăm printr-o Constituţie pe măsură. Una mai puţin despre cum îşi împart puterea politicienii, despre imunităţi, ci despre cum facem drepturile trecute acolo chiar să însemne ceva, despre cum facem ca realităţile economice autohtone şi europene să-şi găsească o expresie în legea fundamentală. Ar fi trecerea firească de la o Constituţie a blocajului la o Constituţie a dezvoltării. Modificarea Constituţiei, modul cum alegem şi ce puteri lăsăm preşedintelui, guvernului sau parlamentului, regionalizarea nu vor aduce schimbările dorite dacă nu lucrăm la cauza profundă a răului din România: corupţia, proasta guvernare, politizarea excesivă a administraţiei şi rolul nefast al banului negru în politică.

Viziune printr-un nou model de dezvoltare şi o nouă Constituţie, prioritizare a şantierelor de dezvoltare, asumare în 2013 a unor noi reforme care chiar să fie gata la sfârşitul anului, o bună şi transparentă guvernare - toate acestea ar fi reperele unei rupturi şi ale unui salt calitativ al României în 2013. Majoritatea solidă din Parlament, dar şi frica de a nu ajunge în situaţia celor făcuţi KO de electorat în decembrie 2012 ajută şi ele foarte tare. Eu, unul, cred că se poate. Cred că 2013 poate fi anul nostru, al României.

Mircea Geoană este senator PSD, membru al Comisiei pentru afaceri europene

Alte opinii pe zf.ro/opinii