Există câteva voci care susţin ase­mă­nări între programul de austeritate fun­damentat şi im­plementat de pre­mierul Emil Boc în anul 2010 şi pro­gramul de ajustare fiscală apli­cat înce­pând cu 2012 de pre­mie­rul Victor Ponta. Să ana­lizăm puţin ipo­tezele de lucru - condiţiile macro­economice iniţiale - şi mai apoi să abor­dăm com­parativ ase­mănările şi dife­renţele dintre cele două programe. În fapt, diferenţa dintre austeritate şi consolidare fiscală.Primul aspect. Asupra nevoii de ajustare fiscală în România anului 2010 nu există dubii. Opinia consensuală asu­pra reducerii defi­ci­telor gemene ridi­cate din Ro­mânia anilor 2008-2009 este co­rectă din punct de vedere ma­cro­eco­no­mic. Ro­mâ­nia se confrunta atunci cu o serie de cri­ze supra­pu­se - criza ex­ter­nă peste cri­za eco­nomică in­ter­nă, cri­za politică plus criza socială, precum şi criza de încredere.

România a intrat în criză cu o situa­ţie macroeconomică defavorabilă. Alături de Letonia, Ro­mânia era puter­nic dependentă de influxurile de ca­pital stră­in atât pe partea de sector public, cât şi pe cea a sec­torului privat. Problema de­ficitelor gemene ridicate (5,4% din PIB deficit bugetar efectiv şi aproape 13% din PIB deficit de cont cu­rent în 2008) a condus la o marjă de ma­ne­vră re­dusă pentru a susţine financiar stimuli fiscali adecvaţi.

S-a impus necesitatea ajustării fis­cale. România a încheiat un acord de fi­nan­ţare multilaterală cu FMI, CE şi BM, opţiune care a avut drept avantaj câştigul de credibilitate externă (care au re­dus riscul de ţară de la 800 la 400 de puncte de dobândă în cazul României) şi drept dezavantaj adâncirea - posibilă - a recesiunii economice. Principala ţintă a programului de ajustare a prevăzut atingerea unui deficit bugetar efectiv pe ESA de 6,8% din PIB în 2010, 4,4% din PIB în 2011 şi 3% din PIB în 2012, con­diţionalitate conformă criteriilor de con­vergenţă nominală prevăzute pentru aderarea la zona euro.

O paranteză. Rostogolirea în media interne a ideii că Blanchard şi Leigh, în lucrarea Growth Forecast Errors and Fiscal Multipliers, recunosc greşeli de vi­ziune cu privire la măsurile de aus­te­ri­ta­te promovate de autorităţi în anu­mi­te ţări şi că acest lucru este valabil pentru Ro­mânia este de natură să ne înşele. Ei arată că multipli­ca­torii fiscali au fost sub­eva­luaţi pentru anu­mite economii şi că legătura în­tre con­so­lidarea fis­cală şi creş­terea eco­no­mică a fost mult mai pu­ter­ni­că decât o ară­tau prog­no­zele. Ori­cine va da click pe acest link http:// www.imf.org/ external/pubs/ft/wp/2013/ wp1301.pdf va observa că studiul are rezultate cu un grad ridicat de sem­nificaţie statistică mai ales pentru ţările dezvoltate. La noi oricum dife­renţa dintre rata de creştere economică prog­no­zată iniţial şi cea constatată la sfârşitul anului este o boală veche, persistentă.

Al doilea aspect. Asupra nevoii de ajustare fiscală în România anului 2012 - din nou - nu există dubii. Programul de austeritate promovat în 2010 nu a creat spaţiul fiscal necesar relansării sustena­bi­le a economiei. A fost doar un pro­gram de stabilizare macroecono­mică (mai corect spus, de calmare a eve­ni­mentului fiscal numit criză de lichiditate în Trezorerie), fără a degaja resurse su­pli­mentare pentru stimularea econo­mi­ei reale. În 2012 a fost punctul nevralgic al ajustării fiscale în România, în con­diţiile în care reducerea ponderii defi­citului în PIB de la 6,8% din PIB în 2010 la 5,5% din PIB în 2011 era insuficientă din punct de vedere al in-fluenţei po­zitive asupra indicatorilor macro care arată sănătatea finanţelor publice. România se afla încă într-o poziţie ne­sus­tenabilă. Deficitul bugetar după me­to­dologie ESA 95 trebuia să scadă sub­stan­ţial, sub 3% din PIB, ceea ce practic asi­gura premisa ieşirii din procedura de de­ficit bugetar excesiv. România tre­buia să iasă din cercul vicios deficite bu­geta­re ridicate - austeritate - neîncre­de­re - costuri de finanţare ridicate - chel­tuieli mari cu datoria publică - lipsa spa­ţiu­lui fiscal - austeritate...

Figura 1 Evoluţia soldului bugetar efectiv şi al soldului bugetar structural în România în perioada 2000-2009

Figura 2 Evoluţia deficitului bugetar efectiv şi a deficitului structural

În plus, România trebuia să con­vear­gă pe termen scurt către res­pectarea ţintelor prevăzute în Com­pac­tul Fiscal, adică un deficit bugetar efec­tiv mai mic de 3% din PIB şi un deficit structural de sub 0,7% din PIB. Mai adăugăm aici nevoia de creştere a spaţiului fiscal pentru investiţii în sănă­tate, educaţie, infrastructură, cofinan­ţarea fondurilor europene ş.a.

De îndată ce am argumentat nevoia ajus­tării fiscale atât în 2010, cât şi în 2012, să mergem mai departe şi să evaluăm pro­gramul de austeritate pro­mo­vat în 2010 şi programul de con­so­li­dare fiscală im­plementat începând cu 2012 şi con­ti­nuat în anul curent. Pentru ca ana­liza să fie obiectivă, propun să folosim câteva din­tre criteriile de evaluare con­si­derate re­levante de către economistul-şef al FMI Olivier Blan­chard, chiar dacă vor­beş­te din nou mai ales pentru ţările dez­vol­tate (vezi http://blog-imfdirect.imf.org/ 2010/06/24/ten-commandments-for-fiscal-adjustment-in-advanced-economies/) precum şi alte criterii de bun-simţ economic.

1. Programul de ajustare să aibă ţin­te credibile, cu o ancoră bine definită. Stra­tegia fiscal-bugetară 2011-2013 prevedea ca ţintă obţinerea unui deficit de 4,4% din PIB în 2011 şi de 3% din PIB în 2012. Ţinta nu a fost credibilă pentru 2011, când s-a atins 5,5% din PIB, dar a fost corectă pentru 2012 când obiec­tivul de reducere a deficitului a defi­citului după metodologie ESA a fost îndeplinit.

2. Programul de ajustare fiscală tre­buie să ţintească reducerea pe termen lung a datoriei publice în PIB. Adică deficitele nu trebuie amânate şi puse în cârca generaţiilor viitoare. Aici există o mare diferenţă între calitatea planului de austeritate promovat de guvernul Boc şi cel promovat de guvernul Ponta - este vorba despre aruncarea în viitor a pro­blemelor, respectiv amânarea defici­te­lor. Dacă în urmă cu câţiva ani ajus­tarea se făcea prin amânarea deficitelor, creş­terea datoriei şi aruncarea proble­me­lor în viitor (vezi des­păgubirile pentru pro­prietarii de imo­bile naţionalizate, des­păgubiri pentru pro­fesori, judecători ş.a., amâ­nări la plata medicamentelor, arie­rate etc.), anul trecut datoria guver­na­mentală netă a crescut mult mai puţin decât în anii trecuţi, de la 32,6% din PIB în 2011 la 35,5% din PIB în 2012 (creş­tere de 3,4 puncte procentuale din PIB, mai mică decât creşterea de 4,2 puncte procentuale din PIB în 2011 faţă de 2010). Pentru 2013 estimările arată o creş­tere de doar 0,7% din PIB faţă de 2012. Cu toate că şi acum se observă o rezis­tenţă puternică a arieratelor la scă­dere, mai ales a celor de la nivel local şi în companiile de stat.

3. Pachetul de ajustare trebuie să cu­prindă reforme pro creştere econo­mi­că sustenabilă. În 2010 unele intenţii au fost corecte, dar implementate prost - vezi flexibilizarea pieţei muncii, creş­te­rea vârstei de pensionare, programul Rabla ş.a. Altele au fost doar intenţii bune - adoptarea Legii Responsa­bili­tăţii Fiscale fără a o completa cu sanc­ţiuni pentru nerespectarea prevederilor ei, a Legii unitare a salarizării, cea a pensiilor ş.a., reglementări neaplicate niciodată în mod real. Multe dintre măsurile fiscale au lovit nu numai cererea agregată, dar şi PIB-ul potenţial - vezi estimarea Co­mi­siei Europene pe baza modelului QUEST conform căreia creşterea TVA în 2010 a rupt circa 0,5 puncte pro­cen­tua­le din rata de creştere a PIB potenţial (şi aşa redusă la jumătate faţă de pe­rioa­da precriză) sau adoptarea impo­zitului minim pe cifra de afaceri care a avut puternice efecte negative asupra ofertei agregate inter­ne. În 2012 şi 2013, în lipsa unui spaţiu fiscal de stimulare a economiei, a fost/este nevoie de găsirea unor soluţii inovatoare de stimulare a economiei reale. Măsura de stimulare a sectorului IT, creşterea deductibilităţii la chel­tuielile de cercetare dezvoltare de la 20% la 50%, programul Noua Casă, con­solidarea instrumentelor de ga­ran­tare şi contragarantare pentru stimu­larea creditării IMM, crearea de centre de colectare şi prelucrare produse agri­co­le, dar şi continuarea schemelor de aju­tor de stat în domeniul auto şi pentru inves­tiţiile creatoare de locuri de muncă (ajutor de stat rămas la plată de circa 115 milioane euro pentru investitiţii cu­prinse între 5 şi 30 milioane euro şi crea­toare de locuri de muncă şi 70 milioane euro pentru investiţii de peste 50 mi­lioane euro) sunt măsuri de natură a sti­mu­la oferta internă, crearea de locuri de muncă şi creşterea PIB potenţial.

4. Programul de ajustare să fie echi­tabil. Trebuie să se înceapă cu reducerea risi­pei şi cu evaziunea. În 2010 s-a înce­put cu ajustarea puternică a sectorului privat şi a veniturilor indivizilor, dar nu s-a înlăturat risipa banului public. Dimpotrivă, cheltuielile cu bunurile şi ser­viciile au crescut, iar evaziunea fiscală a rămas endemică. S-a început cu tăieri de venituri afectând puternic categoriile vulnerabile. În 2012 s-au reîntregit salariile bugetarilor, iar în 2013 valoarea punctului de pensie va creşte cu 4%. Este evident, pentru a avea o consoli­da­re continuă credibilă trebuie să se mear­gă cu măsuri bine ţintite către cei vul­nerabili. Este necesar ca reformele să aibă un grad rezonabil de acceptabi­li­tate socială.

5. Programul de ajustare trebuie să cu­prindă în mod clar componenta de finan­ţare, mai bine zis nevoia de finan­ţare a lui. Stabilirea exclusivă a ţintei de de­ficit nu conferă angajare respon­sa­bilă. Trebuie mereu comunicată nevoia de finanţare a programului, mixul de sur­se de finanţare, capacitatea de a ram­bur­sa banii etc. În 2009 şi 2010, Guvernul - mai bine zis miniştrii finan­ţelor din acea perioadă - a fost prins în ofsaid. Bugetele nerealist fundamen­tate au determinat împrumuturile de urgenţă şi pe termene scurte, mărind presiunea pe costurile de finanţare de la bugetul de stat a cheltuielilor cu do­bân­zile şi eliminarea spaţiului fiscal rezultat din măsurile de austeritate. Nu mai este cazul acum. România are un buffer consistent (este corect să spunem că îl are de mai mult de un an şi este con­solidat), are predictibilitate în finanţare şi se împrumută la randamente ce ating noi minime istorice.

6. Măsurile din programul de ajustare să aibă o secvenţialitate op­timă. Niciunul dintre cele două etape de ajustare nu a fost satisfăcătoare conform acestui criteriu. Mai este de lucrat aici.

7. Comunicarea programului tre­buie să fie clară, responsabilă. Nu există termen de comparaţie între programul de austeritate din 2009 şi programul de consolidare fiscală de acum. De altfel, am spus-o şi o repet, mare parte din eşecul electoral al fostei puteri a fost cau­zată de lipsa de consistenţă a comunicării. Un program de ajustare de asemenea magnitudine trebuie comu­nicat zilnic. Cuvinte simple, schimbare de discurs în funcţie de publicul căruia se adresează comunicatorul etc. Nu se comunică doar ce se crede că s-a rezolvat, ci se explică cum s-a ajuns aici - fără patimă politică - se spune pas cu pas ce s-a reuşit să se facă şi ce nu. Se oferă ţinte de timp credibile.

Pentru că analiza tinde să devină prea lungă, mă opresc aici. Sunt câteva consideraţii, cu siguranţă incomplete, dar parţial lămuritoare.

Cristian Socol - consilier economic al premierului, conferenţiar universitar la ASE

Alte opinii pe zf.ro/opinii